Erau hainele de ei ”dă sus” cu care mergea la Biserică, la nunți și la botezuri și la bâlci. Nu avea ea prea multe ocazii de plecat de acasă, mai mergea la înmormântări, dar acolo nu își punea niciodată ținuta de gală. La sindrofii, participa numai la cele din neam. Se considera prea bătrână să mai participe la evenimente fericite fără să aibă vreo obligație care să cântărească mult - adică să-i fie rude.
Nu rata în niciun an bâlciul, pe 27 iulie, și acolo cu ținută de gală mergea! Era momentul nostru. Ea ne ducea pe mine și pe fratele meu la bâlci! Nu-mi amintesc să fi mers vreodată la bâlci cu mama, tata sau tataie. Era doar treaba ei și noi așteptam tot anul acest moment. Ne îmbrăca, pe mine și pe fratele meu, cum considera ea frumos și pleca cu noi de mână pe marginea drumului.
Din pensia ei de CAP, ne cumpăra salbă, alviță, susan, o jucărie la alegere și ne plătea o tură de tiribombă.
La Biserică, în schimb, se ducea foarte des și nu ne lua de fiecare dată. Pe mine, că eram fată, m-a luat de mai multe ori decât pe fratele meu. Mă îmbrăca și pe mine tot cum considera ea frumos (tot ca la bâlci) și mă trăgea de-o mână pe ulița Bisericii. Ea era mereu la ”custum”, cu o basma ”bună”, pantofii ”ăi buni” și geanta ei oficială, din care nu lipseau niciodată, indiferent de destinație și eveniment, portofelul, lumânările, chibritul, o batistă și o sacoșă (că cine știe!?).
La Biserică, se cunoștea cu toată lumea și avea locul ei, într-o anumită zonă din incintă, între anumite femei. Ba chiar își țineau loc una alteia. Să nu cumva sa vă imaginați că era debandadă pe acolo! Nu, acolo era cu teritorii, fiecare cu zona ei. Existau anumite reguli pe care fiecare trebuia să le respecte cu sfințenie, dar sfințenia aceasta nu era impusă nici pe departe de Dumnezeu, ci de dumnezeul lăuntric al fiecăreia. Nu se poate să intri în Biserică și să nu te duci direct să pupi la pristol, apoi să mai pupi câteva icoane, dar nu oricare! Și, dacă te duceai, nu te duceai așa, ca vițica în lucerna fragedă, trebuia să te închini și nu o dată, ci de trei ori. Nici mai mult, nici mai puțin. Te puteai închina și fără număr, dar aia însemna să exagerezi. Puteai să faci și mătănii, dar tot așa, era o exagerare - Biserica cerea cumpătare în toate, inclusiv în credință - să fii credincioasă, dar nici prea credincioasă! Apoi, după ce pupai, trebuia să bagi în marșarier, că nu se cădea să te întorci cu spatele și să faci pași pe covoraș până la teritoriul tău, trebuia să te dai înapoi cu spatele la pas, cam cum dansa Michael în concerte. Întoarcerea cu spatele la altar, pentru a putea merge ca un muritor de rând - cu fața, era văzută ca o mare blasfemie. Era mai de iertat să fluieri în incintă, dar să întorci spatele altarului, sub nicio formă.
Apoi, trebuia să ai mare grijă cum te îmbraci sau... cum te prezinți.
Zic ”cum te prezinți”, că nu era de ajuns să ai basmaua aia bună pe cap, dacă nu era legată cum trebuie. Nu era văzută cu ochi buni nici fusta pân` la ”genunche” sau ”sub genunche”, dar nici cea ”până-n pământ”. Nu erau bine văzute nici culorile, mai ales dacă erai văduvă că-ți murise bărbatul în urmă cu 30 de ani sau dacă o aveai pe mă-ta moartă.
Când începea slujba, începea și comunicarea non-verbală. Adică popa era cu treaba lui, cu cântatul, iar ele comunicau prin priviri și coate. Un cot, o privire ațintită unde trebuie, o luare de seamă. Nu știu cât ascultau slujba, dar măcar se închinau la timp. Niciodată n-am înțeles regula închinăciunilor în Biserică. Din ce am dedus eu, dacă începea una, se închinau apoi toate, cam cum se fac valurile în tribune la fotbal. Le ținea popa și predică la final, le sfătuia să fie bune creștine, le zicea de iubirea de aproapele tău, adevăr, valori creștine etc.
Când se termina slujba, plecau în grup spre casele lor, mergând încet ca să mai stea și ele de vorbă.
”Da`, ce, fa? Păi, aia e femeie? Tu nu văzuși? Ea mai e dă fustă pân` la genunche? Nu ț-ă rușine să vii așa, că o ai și tu pă mă-ta moartă!” (vorbeau, la plecare, mamaia și cele din teritoriul ei - ele având toate vârsta de calificare lejer pentru moarte naturală! Dacă ar mai fi fost vreuna căreia să-i mai trăiască mama, satul nostru ar fi fost celebru în lume, televiziunile și cercetătorii nu ne-ar fi dat pace).
”Da` n-o văzuși, ghia, pă a lu` Cutare, cum veni cu capu` gol? E și ea femeie văduvă! Da` p-ailantă cu fusta înflorată nu te uitași la ea? Păi tu, femeie bătrână, ești dă fustă înflorată? Și-n biserică! Cum să vii așa? Da` nu te uiț și tu la tine când pleci d-acas? Și ce adusă pă masă? Pusă o colivă mică, păi aia e colivă?”
”Da p-aia o văzuși? Cu baticu` legat la spate? Păi tu vii la Biserică sau te duci la horă?”
”Eh, da` lasă, că Dumnezău, pupa-i-aș tălpile, e sus și vede!” mai ziceau din când în când.
Sigur, Dumnezeu le vedea și pe ele, dar ele erau impecabile! Nu s-ar fi luat el de ”taiurul” negru al bunică-mii sau de pantofii ei cu talpă epa.
Apoi, tot pe drum în această ”plimbare”, se uneau cu alte grupuri, din alte teritorii ”sfinte” și cum nu mai puteau ”analiza” la liber participantele, treceau la analiza întregului sat, ca niște adevărate creștine.
Eh, și uite de-asta nu vreau eu să intru în grupuri de Facebook - că e ca-n Biserică! Acolo suntem toate bune creștine, iar când părăsim incinta uităm de toate regulile.