Eu chiar îl admir pentru asta - eu n-aș fi fost capabilă. Slavă Domnului că a fost el autodidact și proactiv, că eu n-aș fi avut timp să trag de el cu teme și lecții.
Ba chiar i-am zis, zilele trecute, că eu sunt recunoscătoare că am nimerit un copil ca el.
- Cum adică? a întrebat el.
- Adică preocupat de școală. Ai grijă de tine cu școala. Îmi place că înveți pentru școală.
Și a sărit aproape jignit:
- Dar eu nu învăț pentru școală! M-ai văzut tu pe mine așa? Mie îmi plac chestiile interesante și vreau să le înțeleg! Eu mă duc la școală pentru că trebuie, în primul rând, și pentru că am șanse să mai aflu chestii și să pot discuta cu cineva despre ele, deși nu toți profesorii vor să aibă discuții cu elevii. Dar eu nu învăț și nu îmi place să învăț, mie îmi place să înțeleg.
Și aici, recunosc, m-a lovit. Adevărul e că eu nu l-am văzut niciodată stând cu o carte în mână ca să citească o lecție de mai multe ori (cum eu mai făceam). Îl văd lucrând la matematică sau la fizică, îl văd făcând proiecte, îl văd citind vreun roman, dar nu îl văd cu vreun manual în mâini.
- Dacă vrei să înțelegi totul, trebuie doar să fii atent la clasă. Bine, atunci când ai un profesor care știe să explice. Dacă nu înțelegi la clasă, există ceva, se găsește pe Internet și se cheamă Youtube. Youtube-ul nu e o drăcie, un bau-bau, să știi! Youtube-ul e aur dacă știi cum să-l folosești. Internetul poate fi aur. Repet: dacă știi cum să-l folosești!
Azi a venit furibund de la școală că nu știu cine din clasa lui a luat notă mare, deși nu știe nimic, n-a priceput nimic, dar a copiat. Nu luase notă mai mare ca a lui, dar îl deranja, era supărat pe viață. Se simțea nedreptățit și nu înțelegea de ce eu nu îi înțeleg nedreptatea.
I-am explicat (pentru a nu știu câta oară) că viața nu e datoare să fie bună și dreaptă cu noi și i-am spus că - pentru fericirea și liniștea lui sufletească - ar fi bine să înțeleagă asta cât mai repede. Eu am priceput-o destul de târziu și mi-am consumat sufletul cu ”de ce?”-uri ca un copil mic.
I-am zis că așa e și în viață, de fapt, să nu-și facă iluzii. Unii muncesc pe rupte, iar alții doar se prefac și își primesc salariul chiar dacă n-au prea făcut nimic.
- Singurul merit al lui e că a stat în spatele unuia care știa! mi-a zis plin de obidă.
I-am spus că e și ăsta un talent: să știi în spatele cui să te așezi ca să poți obține aceleași rezultate cu zero efort. Exact-ca-în-viață! Și i-am mai zis ceva: că asta s-ar putea să nu se termine niciodată, că și când va ajunge adult, la jobul lui, va constata că există unii care ”copiază”.
Eu am întâlnit la fiecare loc de muncă oameni muncitori, dar și oameni care, într-un fel sau altul, ”furau”. Probabil că aștia mici care copiază acum pentru note se vor transforma în adulți care vor plimba o foaie prin corporație, vor pune pe alții să le facă treaba, se vor lipi de vreun coleg competent ca să-și asume rezultatele lui sau vor pune la muncă Inteligența Artificială, că tot s-a inventat.
- Mda... Și oamenii mari sunt la fel!
Și, credeți-mă, aș fi vrut din tot sufletul să-i spun că sunt altfel...