După ce-mi povestește, realizez că lucrurile nu sunt deloc în regulă, dar zic să verific. Întreb pe grupul de părinți de pe WhatsApp cum li s-a părut celorlalți copii noua învățătoare, fără să dau detalii despre experiența copilului meu.
Au răspuns acolo fix patru părinți.
Mi-au spus că a fost ”ok”. Dar s-a deschis cutia Pandorei în altă parte. Restul, cei care au avut ceva de zis care nu era ”ok” mi-au răspuns separat.
Nu era copilul meu singurul care nu avusese o experiență bună, dar nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre cum ceea ce nu e în regulă nu este spus, despre cum nu avem curaj să vorbim ca să nu ne audă alții, despre cum ne facem că nu vedem și vorbim numai în spate, despre cum lucrurile nasoale se vorbesc numai în cerc restrâns - cu titlu secret, despre cum nu putem să spunem că nu ne e bine când vedem că altora le e (deși poate că si ei sunt tot în situația asta).
Să nu se afle!
Am rugat una dintre mămicile care îmi scrisese separat să scrie pe grup, dar mi-a zis că nu vrea să se afle.
Nu am mai continuat discuția. Din păcate, așa suntem, așa funcționăm! Gunoiul se ascunde sub preș, iar noi ne comportăm ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu idei precum ”se putea și mai rău”, ”o să treacă”, ”lasă că nu i-a omorât” sau ”o fi făcut el ceva” ajungem să tolerăm din ce în ce mai multe nedreptăți. Și mai grav e că le arătăm și copiilor chestia asta! Le aratăm o realitate de care tot noi ne plângem.
Așa se întâmplă și cu violența!
Mai vorbim despre ea când ajunge vreun caz în atenția publicului. În rest, se vorbește numai în șoaptă și se suferă în tăcere. E rușine să iei bătaie și e rușine să spui că iei bătaie. Te faci de râs! La noi în țară, bătaia spune numai despre victimă că nu e un om în regulă, agresorului îi revine dreptatea și înțelegerea. Ca să nu mai vorbim despre ideea conform căreia bărbatul, dacă nu te bate, înseamnă că nu te iubește.
Am crezut că numai copiii ar putea să mobilizeze această generație de părinți care au fost crescuți cu bătaia. Dacă nu te ridici să vorbești pentru copilul tău (căruia ar trebui să-i iei apărarea, că tu ești adultul și e datoria ta), dacă nu te mișcă asta, ce ar putea să te mai miște? Am crezut că motivația va veni prin copii. Credeam că acesta este impulsul suprem care ne va mâna în luptă. Eram convinsă că acesta este singurul declanșator de curaj. Din păcate, și generația care urmează crește tot la umbra lui ”să nu ne audă lumea”, ”să nu zicem nimic nasol”, ”să nu vădă ceilalți”, ”ai făcut tu ceva”.
Cum poate fi salvată țara asta...
Discutam cu un prieten, acum câteva luni, despre situația în care ne aflăm. Mă întrebase, la final, cum cred eu că poate fi salvată țara asta. ”Crescând copii cu responsabilitate”, i-am zis. Cred în continuarea asta, dar nu cred că generația următoare va fi crescută cu responsabilitate. Poate nepoții noștri să înceapă să schimbe ceva... Nu am cum să o văd când lucrurile sunt așa - când părerile contra sunt spuse după colț, iar femeile bătute sunt văzute ca niște pațachine care oricum și-o meritau pentru că au făcut ele ceva și și-au cerut-o pentru că aveau silicoane și fustă scurtă.
(Până la această oră, nu am primit niciun răspuns pe negativ pe grupul de părinți. Acolo au rămas în continuare cele patru răspunsuri scurte care spun că doamna ”e ok”. Numai în particular am auzit și alte povești.)