Obosesc după ce mă mut din canapea în pat, dar îmi place să mă gândesc că tocmai am terminat de alergat vreo 10 km și asta mă face să mă simt alt om și, parcă, de când am început să aplic acest raționament, am și început să slăbesc. Așa mă simt eu! Bine, dar știți că virusul ăsta atacă și creierul - de-asta nici nu e de mirare că am rămas în urmă cu poveștile.
Știți când vă povesteam că eu fac stocuri? Nu iau doar ca să depozitez, că nu am trăit vreo foamete, nu cumpăr ca să am ce arunca, dar îmi fac rezerve strategice.
Am moștenit un pic treaba asta, dar cel mai mult am învățat-o de când sunt singură cu copilul. Când era foarte mic, programul putea fi imprevizibil, așa că eu aveam câteva obsesii: să nu stau să mi se termine chestiile esențiale și să am în casă o trusă de prim ajutor în termen. Nu îmi era ușor să merg cu copilul după mine la cumpărături, nu aveam nici cu cine să-l las, așa că făceam cumva să mă duc când el era la grădiniță, iar asta presupunea să ceva artificii de management al timpului. Drept urmare, eu chiar nu îmi permiteam să dau o fugă până la magazin după o sticlă de ulei.
Când am intrat în Covid, am realizat că apucătura asta a mea, pe care și mamaia mea o avea, e o treabă bună. Evident, nu ne-au ținut proviziile pentru două săptămâni, dar orișicât! Pe mine m-ar fi ținut, dar stau în casă cu un copil care ar mânca de trei ori greutatea lui la fiecare masă. Nu știu dacă e adevărată chestia aia despre peștii de acvariu - că mănâncă atât cât le dai până pocnesc. Adică nu știu dacă e adevărată la pești, dar la oameni e. Mă rog, la om! La omul care e copilul meu e perfect adevărată: ăsta ar mânca fără oprire și ar crește cât îl țin pereții casei.
Și așa se explică și de ce eu dosesc. Niciodată nu înșir cumpărăturile când vin acasă cu ele. Mereu am grijă să le așez elegant și discret în dulapuri, în congelator, în frigider sau în uscătorie.
În a doua săptămână de boală, am dat o comandă la un supermarket pentru că, am să citez din clasicul în viață cu care locuiesc în casă: ”avem mâncare, dar nu mai avem alimente”. El e ca tataie! Tataie al meu, Dumnezeu să-l ierte, nu a putut niciodată să mănânce la masă doar o ciorbă și un felul doi. Tataie scotea imediat pe masă o felie de brânză, o ceapă, o slănină, niște jumări, ceva murături, o zeamă de varză. El nu putea să mânânce numai ce se gătea. Copilul meu, deși avea doar câteva luni când tataie a murit, nu știu cum a făcut și a luat de la el exact chestia asta (nu a luat și sticla de țuică, dar nu e timpul pierdut).
Cam așa eram acum, aveam ce mânca, dar nu mai aveam alimente. El are nevoie de fructe si legume (să fie grămezi mari), de cărnuri de diferite feluri ca să-și facă el de cap condimentând fripturi, câțiva litri de chefir ca să poată sta liniștit 2-3 zile, câțiva litri de lapte, niște brânză bună, altă brânză bună, tot niște brânză bună, niște smântănă și ce s-o mai găsi pe acolo!
Așa am și făcut comandă: la alimentele noastre de bază. Am luat iar toate cele, regulamentar, frumos - că eu stau două zile să elaborez lista, așa că nu ratez nimic. A venit comanda într-o dimineață, când el dormea. Ce bine! mi-am zis.
Am aranjat totul, dar mi-a scăpat ceva - bonul! Am uitat bonul! Am uitat bonul pe masă! Așa se face că, la câteva ore după ce s-a trezit - după ce îl anunțasem că am ne-a venit comanda, copilul a răcnit din bucătărie:
- Ai verificat bonul?
Nu, nu îl verificasem.
De la el am aflat atunci că am fost furați grav.
- Uite! Aici apare cotlet de porc și în frigider nu e! Apar și bomboane cu rom și nu sunt! Uite! Apare și o ciocolată! Ah, și piept de curcan! Conserve de porumb? Nici astea nu sunt! Mami, cum să nu verifici? Ia uite! Mazăre, fasole verde… unde sunt astea? Sună la magazin! Sau poate le-a furat curierul! Unde putem anunța? Trebuie să facem ceva! Am fost furați! Nu se poate!!
I-am mărturisit, până la urmă. Oi fi eu mamă denaturată, dar măcar l-am învățat o lecție de viață - că, de cele mai multe ori, fix ai tăi te fură.