Bine, nici de foame nu mor, că eu nu de foame mănânc! Domle, eu recunosc, sunt gurmandă - nu rezist în fața mâncării. Și, ce să vedeți, cel mai mare dușman al meu sunt tot eu. Pare ciudat, dar dacă nu aș ști să gătesc, clar nici n-aș fi tentată de mâncăruri. Dar eu nu doar că știu să găteasc! Nu, domle! Mie îmi și place să gătesc! Iar asta, dragii mei, este cea mai toxică treabă!
Nu vă rețin cu detalii. Ideea e că amândoi, și eu și ăsta mic (care e mare, pardon) am cam pus pe noi. Nu suntem tocmai sferici! Dacă te uiți la noi în lumină, parcă se mai vede câte un colț. De exemplu, când flexez mâna, se simte osul ieșit la cot - adică mai avem și locuri în care suntem numai piele și os. Deci nu suntem chiar atât de grași.
La începutul acestui an, într-o seară în care zăceam în pat cu burțile la bec, am decis împreună să slăbim.
- Și cum slăbim? m-a întrebat copilul.
Ehe, Făt-Frumoase, dac-ai ști tu... îmi venea să-i zic. Mă rog, nu am făcut asta, i-am explicat în mare și serios cam cum e treaba. Copilul s-a uitat la mine cu ochii larg deschiși. Simțeam din privirea lui că trăiește în direct o fractură de logică. M-a lăsat să termin cu teoria (nu, nu mi-a pus și mâna frunte), dar și-a bătut cu degetul în tâmplă:
- Mami, noi oricum mâncăm după regulile astea! Sau e nevoie să mâncăm mai puțin?
Și acestea au fost cuvintele care ne-au șocat pe amândoi. Cum să mâncăm mai puțin? Cine? Noi? Da` ce-am făcut, șefu`? Cum adică noi să mâncăm mai puțin? Da` cu ce-am greșit?
===
Eh, mai trecură niște zile de la acest moment și copilul plecă la bunica lui.
Trecură iar ceva zile și mă sună să mă anunțe că el a slăbit câteva kilograme. Să-mi fie cu iertare, o fi copilul meu, dar nu pot să vă ascund că n-am fost invidioasă. Am fost! Bine că ești tu deștept, mi-a venit să-i răspund, dar m-am abținut.
- Vrei să știi cum, mami?
Am zis cu jumătate de gură că nu, că eu mă descurc și singură să nu mai mănânc mult, n-am nevoie de sfaturi, dar normal că aș fi vrut să știu.
- Hai să-ți zic, totuși, mami! Mamiii, am început să mănânc numai cu bețe chinezești. Știi cum e? Obosești înainte să te saturi, te enervezi și renunți.
Am rămas fără cuvinte! Am stat să mă gândesc dacă am văzut vreodată chinezi grași, rotunzi, omuleți Michelin... și nu îmi amintesc să fi văzut. O fi și asta vreo treabă!
Recunosc... azi, la prânz, m-am gândit și eu să iau niște bețe, dar ”slabă și obosită” nu e vreun ideal care să mă tenteze pe mine. Voi puteți încerca (chit că vă scoateți ochii cu ele și nu mai vedeți nici cât arată cântarul și nici cum arătați în oglindă).