Mai știți când vă ziceam că nu știu ce trăiește copilul, nu știu ce-i place să mănânce, că se plângea tot neamul de la țară că e prea slab, că ne facem de râs cu el așa?
Eh, fix așa a fost. Era slab, slab și nu mânca mai nimic. Din fericire pentru unii și din păcate pentru alții, acum câțiva ani, s-a produs o minune și copilul a început să mănânce cum nu v-aș putea descrie. Și nu doar că îi place să mănânce, dar îi place și să gătească! Bine, da, e frumos pentru mine. E foarte bine să îți vezi de treabă și să te trezești chemată la masă. Partea mai puțin plăcută este că a și început să ia proporții și să se expandeze ca Făt-Frumos. Ca idee, împărțim tricouri, geci, hanorace, chiar și unele perechi de pantaloni.
Eu tot zic să stau calmă că nu e chiar atât de grav. Abia acum a devenit și el, săracul, ”sănătos, gras și frumos” cum și-a dorit bunică-mea să-l vadă și n-a mai apucat, Dumnezeu s-o ierte.
Mă rog, stau calmă pentru că nici n-am de ales.
Am încercat să ținem o dietă... câteva ore
Astă-vară, fiind la mama, care nici ea nu are 55 de kilograme, a tot zis să facem ceva să mai slăbească copilul. Bine, ea îmi făcea teoria asta și dup-aia mă întreba dacă băgăm niște cartofi la cuptor și o halcă de carne cât frământă ea o pâine, pe principiul ”că oricum merge cuptorul”.
Am sărit imediat țâfnoasă: Cum să faci așa ceva? Cum vrei să slăbească copilul ăsta? Cum mama e mai de modă veche, pe vremea ei, de mare succes era supa de varză. Drept pentru care, mama a aplanat imediat conflictul: Fac o supă de varză! E bine așa?
Și a făcut supa. La masa de prânz, bucurie mare! Că orice masă, pentru copil, e motiv de bucurie. Vine el plin de entuziasm (că bunică-sa avea istoric de mâncăruri bune) și se pune la masă. Mama, abținându-se cu mari eforturi să nu râdă în hohote, îi pune castronul cu supă de varză sub nas. Pune pentru toată lumea și deschidem masa. Primul care a gustat a fost copilul. S-a strâmbat, a mai dat cu lingura prin castron, s-a uitat și la castroanele noastre și nedumerit, a întrebat săracul de el:
- Mamaie, cred că ai pus din ciorba câinilor!
- Nu, nu, stai calm. E pentru noi. Dacă lași castronul ăsta pe bătătură, câinii nici nu se uită la ea. Poate o să bea Taifun niște zeamă, dacă îi e prea sete, dar nu cred...
Noi am mâncat, cam de ciudă așa. I-am zis că îi mai dau o șansă dacă e rece, de la frigider, să mă răcoresc cu ea măcar. Copilul a tot stat nedumerit.
- Băi, dar nu înțeleg de ce ați făcut chestia asta. N-ați avut și voi niște carne?
- Nu, i-a zis mama.
- N-ai avut nici măcar niște jumări?
- Nu mi-a venit ideea, i-a răspuns mama.
Și acesta, dragii mei, a fost răspunsul care ne-a îngropat dieta. Ce credeti? Pe principiul ”acum ți-am dat ideea”, am fost nevoite să dregem nedreptatea. La cină, am avut varză cu jumări și... și cu cârnați! Copilul a mai pus niște tarhon și niște cimbru proaspăt în ea. Noi, eu cu mama, amețite de la prânzul dietetic, ne-am pus ca fiarele pe mâncare când a fost gata minunăția asta rezultată dintr-o amărâtă de supă de varză.
Copilul a stat un pic să se uite la noi, apoi cu mare mândrie ne-a mângâiat pe umeri pe rând: ”Ce noroc ați avut voi cu mine!”
V-am zis, era să slăbim, dar am avut noroc!
Posteaza comentariu