E frumos! Pare frumos! Ba chiar și eu mi-am decorat un picuț casa în acest an. Și eu am ales scorțișoara (pentru vin fiert, dar orișicât), am făcut și eu un cozonac într-o zi, și chiar am luat un brăduț mic acum vreo două săptămâni.
E un Crăciun puțin diferit, pe care îl vom face departe de familia biologică. Mama ne-a sugerat cu durere în suflet să nu mergem la ea (e cadru medical, lucrează în schimburi și se expune zilnic) pentru că așa e mai bine pentru noi. Și așa e. Dar asta nu înseamnă că dacă e bine e și mai ușor.
Mă gândeam azi-noapte la Crăciunurile mele din copilărie și la tot ce înseamnă pentru mine atmosfera de Crăciun.
Mă uitam la luminițele în formă de conuri de brad agătațe în bibliotecă, mă gândeam că pot face niște decorațiuni cu steluțe de anason și bețe de scorțișoară, cum am văzut pe Internet. Eh, și așa mi-am adus aminte de ce făceam noi în copilărie. Cele mai decorațiuni pe care le puteam face începeau și se opreau la pus vată în molid. Noi nu aveam brad. Nici nu știam că e diferență între brad și ce avem noi. A fost un șoc pentru mine prin gimnaziu, la biologie, când am aflat că noi, de fapt, împodobim molidul de ani de zile. Deci aia cu ”să miroasă a brad în casă” nu știu cum apăruse.
De obicei, aveam un molid strâmb și amărat, rarefiat și urât, iar noi ne chinuiam să-l punem cumva într-un colț, că oricum nu ne permiteam să-l împodobim pe toate părțile. Aveam 10 globuri, o instalație cu 10 becuri și 2 metri de beteală. Noroc că aveam vată! Avea mama! Mă rog, am să vă povestesc despre bradul copilăriei mele, sub care îmi punea moșul eternele „bijamale”, dar acum despre altceva vreau să vă povestesc: despre miros!
Crăciunul meu nu mirosea prea frumos. Sau...mirosea prea puțin frumos.
De fapt, se amestecau niște mirosuri și nu se mai înțelegea nimic. Mama și mamaie erau sclavele bucătăriei în zilele Crăciunului. Se tăia porcul și se făceau toate cele ale porculului. Noi, copiii, aveam de curățat aproape un kilogram de usturoi, iar usturoiul chinezesc nu exista pe vremea aia, dacă știți ce vreau să spun. Curățam zile în șir la grăunciori mici, mici și subțirei, de ajungeam să simt usturime sub unghii. Usturoiul se folosea la cârnați, la piftie și la slănină. Iar acesta era mirosul care domina casa și curtea. Apoi, mai aveam de făcut tobă, lebăr, caltaboș. Acesta era al doilea miros greu care plutea în viața noastră. Știu, toba e bună, la fel și lebărul și caltaboșul, dar mirosul acela de mațe fierte, vă rog să mă credeți, nu mi-a plăcut și nu îmi place nici acum, iar eu nu mă pot încadra la oameni pretențioși.
Nici nu contează ce prăjturi făcea mama, mirosul acela nu putea fi învins de nimic. De-asta spun că la mine Crăciunul nu mirosea a scorțișoară și portocale. Mirosul acela era învins numai de tataie - el îl înlocuia cu mirosul de țuică fiartă în dimineața zilei de Crăciun. Îi plăcea să bea o țuică fiartă și să ne asculte pe noi cum îi povestim ce ne-a adus Moș Crăciun (care ne și aducea... am povestit data trecută). Tataie ne asculta și mai că nu-l înjura, de față cu noi: ”Ce-a făcut, mă? Iar a venit? Moașă-să pă gheață, ăsta intră așa în casa omului... ca pă drumu`mare! Nu l-oi prinde io la anu` să vezi ce-i fac!”
Moment în care noi ne puneam pe plâns și-l jeleam pe Moș Crăciun de frică să nu-l prindă tataie să-l omoare! Și cam așa era Crăciunul nostru fericit...