În primul rând (dar asta e greșeala mea, că am ales prost momentul), copilul meu a zis că cel mai important drept al copilului este dreptul la mâncare. Orice copil trebuie să aibă dreptul la mâncare.
Bine, eu știu ce vrea el să spună cu dreptul ăsta la mâncare, că mi-l cunosc, știu ce am la bătătură. Ca să vă puteți face o idee, după ce am tăiat un porc la țară și am cumpărat și o jumătate de vițel, după ce am umplut bine congelatoarele, copilul a răsuflat ușurat:
- Ce bine! Acum avem mâncare pentru trei săptămâni!
La el, dreptul la mâncare ar fi respectat dacă l-ai arunca într-un univers prin care plutesc hălci peste hălci, fripturi cât terenul de tenis, chiftele cât roata de căruță și sarmale cât vagonul etajat de personal.
În fine, după ce am redevenit serioși și după ce i-am citit drepturile, nu pe toate, pentru că m-a întrerupt:
- Deci da, dreptul să fim oameni! Înțelegi? Drepturile astea arată clar că noi, copiii, nu suntem considerați oameni. De adulți! Înțelegi? Altfel, dacă noi eram tratați ca niște oameni, nu aveam nevoie de drepturile astea! Nu-mi mai citi toate alea, îți spun eu cum e: adulții nu au respectat copiii și dup-aia au dat niște legi să arate că-i respectă, că așa trebuie, dar legile astea nu apăreau dacă adulții i-ar fi tratat cum trebuie pe copii. E atât de simplu, băi, mami! Copiii sunt oameni! Așa să pui titlu acolo! Să înțeleagă toată lumea. Nu vreau să mai aud drepturile. Nu sunt pentru copii, sunt pentru oamenii mari! Ei să le știe! Înțelegi? Bine, nu zic de tine, dar m-am enervat și eu...
Eu zic că eu am înțeles cât de cât, dar nu știu cu restul lumii cum e.
A fost bun acest duș rece, servit din logică de copil. Am stat un pic pe gânduri înainte de a pune totul în scris...
Cam atât, înțelegeți voi ideea.
Aveți grijă de oamenii voștri!
Posteaza comentariu