Mergea la clubul care ținea antrenamentele chiar la el în școală și se distra. A fost printre primii înscriși la grupa lui de vârstă. Din păcate sau din fericire, că încă nu-mi dau seama, numărul copiilor a crescut rapid și au ajuns să fie două echipe. Așa au început să aibă câte un meci la fiecare antrenament.
Mi-a părut bună ideea la început. Apoi, pe măsură ce mergeam cu el, începusem eu să simt presiune pe margine: trebuie să le facem tricouri, trebuie să le luăm echipament complet, trebuie să-l punem pe profesor să organizeze meciuri cu alții de la alte cluburi. Eu, care mă pricep la fotbal atât cât mă pricep și la fizică atomică, m-am simțit aproape o mamă denaturată - pe mine nu mă interesa nimic din toate astea pentru copilul meu. Apoi, a urmat o ceartă pe un fault. Între părinți cearta! Ooook, mi-am zis, lucrurile încep să se împută pe aici.
După asta, a urmat solicitarea opțională, dar obligatorie să facem vizita medicală. Da, exact așa: o faceți dacă vreți, dar e bine să vreți. Nu vreau să lungesc povestea acum pentru că s-a încheiat de un an deja, dar vă spun doar că vizita medicală presupunea doar deplasarea părinților la o policlinică, o ”taxă” de 100 de lei ”că să meargă repede” și asta era tot - copilul putea sta acasă, medicul nu avea nevoie să-l vadă.
Copilul, pe de altă parte, nu mai simțea nimic distractiv la antrenamente, treburile erau serioase, meciurile de la antrenament începuseră să aibă public numeros (că părinții au și prieteni), iar foarte mulți dintre acești părinți credeau că au acasă un pui de Maradona.
Capitolul ”fotbal” s-a încheiat lin, când copilul a ieșit din sală și mi-a zis: ”Nu vreau să mai vin la fotbalul ăsta!”. Da, corect, ”fotbalul ăsta” nu era de el (de mine, nu mai zic). Am căutat alte cluburi în zona noastră, nu am găsit, ne-am apucat de alte sporturi, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre cum se raportează, de fapt, părinții la ce face copilul.
Am stat un pic de vorbă cu Ana, mama lui Rareș, despre cum e treaba asta cu sportul de performanță la copii:
Când a început copilul tău înotul?
Rareș a început înotul la 7 ani. Ne-am decis să-l dăm la înot doar pentru a învață să înoate, dar lui i-a plăcut atât de mult, încât antrenorul (mai întâi cu acordul copilului și apoi al nostru), a decis să îl treacă la performanță. Nu e vorba de talent aici. Rareș este un copil foarte muncitor și ambițios, își dorește foarte mult să-și depășească limitele!
Cum sunt antrenamentele? E un sport scump?
Antrenamentele durează cam 2 ore și ședințele sunt de luni până vineri. Acum se pregătește pentru naționale.
Este destul de costisitor. E plin de antrenamente obositoare (pentru noi, părinții). Pentru Rareș, sunt plăcute și, dacă ar fi după el, ar stă toată ziua la bazin!
La ce cost ajunge într-o lună?
Antrenamentele ajung la 450 de lei pe lună, dar mai sunt și alte costuri. Că mai e vorba despre echipament, despre deplasare... știi cum e. Costuri mai apar.
Sportul de perfomanță al copilului este și performanța părinților?
Nu, este performanța copilului, nu a părinților. El muncește! El trage tare la antrenamente, noi doar îl susținem cu ce putem! Antrenamentele sunt intense și obositoare dacă mă întrebi pe mine, dar pentru el sunt frumoase și relaxante. Lui îi place ce face. Când îți place ceea ce faci și antrenorii sunt ceea ce trebuie, cred că nu mai simți nimic apăsător. Dar sigur, sunt atâtea cazuri în care părinții pun presiune pe copil să facă performanță...
Rareș practică înotul de plăcere, abia așteaptă antrenamentul! Noi, ca părinți, suntem mândri de el, indiferent dacă e să câștige sau nu! Niciodată n-am pus presiune pe el! Cunoaștem, ți-am zis, cazuri triste în care copiii fac sport pentru că așa își doresc părinții, astfel încât părinții își varsă frustrările lor asupra lor. Când faci de obligație, iubirea față de sport dispare.
Ai pomenit de antrenor. Cum trebuie să fie un antrenor bun?
Un antrenor bun trebuie să se muleze pe ceea ce poate fiecare copil. Copiii sunt diferiți, unii talentați, unii mai puțin talentați și aceștia trebuie să tragă mai mult la antrenament ca să le iasă cum trebuie procedeul. Rareș are norocul de a avea antrenori tineri, care se mulează perfect pe nevoile fiecarui copil! Îi încurajează și știu să fie alături de ei atunci când pierd, de exemplu. Sunt perfecționiști și își fac meseria așa cum trebuie, cu responsabilitate și iubire.
Ce a adus bun acest sport în viața lui Rareș? Ce schimbări în bine ai remarcat tu la el?
Înotul l-a disciplinat, în primul rând! Apoi, l-a făcut să aprecieze ceea ce are. Acest sport, deși nu este un sport de echipă, a venit la pachet cu o mare familie, dacă pot să spun așa, cu socializare și prietenii. Ei la bazin sunt ca o familie, se susțin și se încurajează mereu! Dar trebuie să precizez aici că antrenorii contează foarte mult! Rareș are noroc de antrenori minunați!
Cam atât am vorbit cu Ana (v-am zis că am vorbit un pic), iar eu deduc de aici că, până la urmă, contează în primul rând antrenorul. Dacă antrenorul e bun, nu vor ajunge părinții să pună presiune pe tot clubul, așa cum ni s-a întâmplat nouă cu fotbalul.
Și ca să nu credeți că am rămas fără sport, copilul meu acum face caiac-canoe și are un antrenor minunat. Iar la tot ce a spus Ana mai sus, eu aș mai adăuga că e nevoie și de compatibilitate între copil și antrenor. Al meu și-a găsit omul, iar plăcerea pe care i-o aduce padela nu i-a dispărut (ba chiar pare să crească după fiecare antrenament).
Posteaza comentariu