Am să vă povestesc toate cele patru faze prin care am trecut eu de când am divorțat.
Faza 1. Rușinea lui ”Sunt...divorțată...”
Nu știu dacă voi ați remarcat, că eu NU doar că am remarcat, dar am ajuns la saturație cu asta - poporul român nu e doar creștin ortodox, ci și profund închinat ”religiei soțului”. Mai ales după ce nu mai pari chiar un boboc de floare și începe să ți se vadă geriatrica vârstă de 30+ pe figură, oamenii vor presupune că ai un soț. Cred că nu doar din l`hospitalite roumaine trebuia să ne facem brand, ci și din diplomație, pentru că oamenii găsesc o portiță să întrebe cumva, pe undeva - să bage diplomatic un băț prin gard - ”și soțul?”.
La început, în primii ani, mă apăsa un sentiment rușinos al divorțului. Fiind prima din neamul meu care a rupt pisica, vă dați seama că rușinea aceasta era ceva cultivat în casă, ceva adevărat, de țară, de curte, ”de la țărani”, așa cum vin și se vând toate lucrurile ”bune” spre oraș.”Sunt.. divorțată” răspundeam eu cu jumătate de gură, ca și când divorțul era cel mai mare rău care s-ar fi putut năpusti asupra mea și asupra unui om, în general.
Reacțiile primite la primele enunțuri de acest gen, n-au făcut decât să ajute rușinea să se dospească în mintea și în sufletul meu ca o cocă de cozonac la gura sobei. Și erau destule... de la ”Vai, săraca!”, până la „cine știe de ce a plecat”. Unii mă căinau și îmi spuneau cât de rău de pare, de exemplu, de parcă aș fi fost văduvă.
Faza 2. Ocolirea lui ”Sunt... divorțată...”
Când am ajuns la saturație cu toate reacțiile primite în faza 1, am trecut la faza 2 - am început să evit să dau detalii. Ce am remarcat cu această ocazie a fost curiozitatea. Oamenii sunt incredibil de curioși. În general, după ce află un lucru de acest gen, vor să știe și de ce.
Am avut o perioadă în care am acordat circumstante atenuante curiozității, dar cred că am fost prea drăguță. Cred că oamenii caută peste tot cancan, ceva savuros de digerat și spun asta pentru că mereu când răspundeam că am divorțat pentru că nu eram fericită sau invocam ”nepotrivirea de caractere”, ”diferența de viziune”, interlocutorul trăgea rapid concluzia că unul dintre noi ”a călcat strâmb”, că oamenii divorțează numai când intervine un amantlâc. Doamne ferește! Amantlâcul apare acolo unde se sare peste divorț, să mă iertați pentru această concluzie!
Faza 3. Nepăsarea pentru ”Sunt... divorțată...”
Faza 3 e aia în care te cam saturi de toate, le știi pe de rost, nu te mai poate uimi nimic, înțelegi și curiozitatea oamenilor, îți cam pierzi și răbdarea, nu prea îți mai pasă de nimic pentru că știi că acasă, dincolo de ușa de la intrare, există niște bătălii în care nimeni, nici măcar unul dintre acești oameni curioși nu vine să pună umărul să tragă cu tine și să zică ”Hei, sunt aici, bazează-te pe mine, mă ocup de X chestie!”.
Faza 3 vine atunci când realizezi că etichetele celor din jur și judecățile lor nu te ajută cu nimic. E ca atunci când dai foc unei grămezi de gunoi umed - nu mai poți respira și nici nu mai vezi nimic în jur din cauza pâclei puturoase. Cei care stau pe margine să judece nu vor veni niciodată să-mi plătească facturile sau cumpărăturile la Lidl. Așa am ajuns să-mi pun acest filtru: nu trăiești viața mea, nu tragi cu mine la căruță, nu mă ajuți cu nimic, nu mă plătești și nu mă hrănești tu, atunci nu îmi spune cum ar fi trebuit sau cum trebuie să trăiesc, ce decizii ar fi trebuit sau trebuie să iau!
Faza 4. Asumarea lui ”Sunt divorțată!” și distracția de după
După ce în faza 3, practic, te saturi și-ți iese divorțul pe nas, ajungi la alt nivel.
Se fac aproape 3 ani de când testez tot felul de explicații ale divorțului, pentru că v-am zis - oamenii sunt incredibil de curioși. Acum, știți cum e, câteodată ai chef de vorbă, dar nu întotdeauna! În funcție de asta, aleg și dacă duc mai departe o conversație despre divorț. Cele mai multe, după enunțul meu continuă cu păreri de rău, iar eu am două variante: să dau din cap și să tac, deci să închei, sau să zic ”Mulțumesc, nu e cazul!”, iar această replică este portalul spre universul infinit de scenarii de divorț.
Cea mai bună variantă de răspuns (dacă ai chef de vorbă) la diplomatica întrebare „Pot să întreb de ce dacă nu te superi?” (am răspuns și cu ”Nu!”) este ”Eh, de ce crezi?”. De aici, începi să vezi cu cine lucrezi: în funcție de variantele pe care le expune persoana respectivă, tu o alegi pe cea mai scandaloasă sau vii cu propria versiune - chestie care îmi place foarte mult. Din ce am testat eu, la această întrebare există două răspunsuri - variante proprii - care încheie orice conversație: 1. „Mi-am dat seama că sunt lesbiană” și 2. ”Soțul nu era de acord cu faptul că făceam videochat”.