Toate mă întreabă cum am reușit, cum m-am descurcat, cum am făcut cu copilul, cum am făcut cu fostul soț, cum am făcut cu banii, cum am făcut cu locuința, cum am făcut jobul. Toate sunt pierdute în haosul în care și eu m-am pierdut ani de zile. Mă feresc să le dau sfaturi. Le spun doar cum mi-a fost și mie: că mi-a fost greu, foarte greu, că le înțeleg, că știu prin ce trec, le trimit îmbrățișări virtuale și le spun că va fi și bine.
Dar binele acesta nu vine imediat. Eu nu l-am cunoscut imediat. Eu am trecut mai întâi prin rău.
M-am gândit la asta după ce mi-a comentat o mămică, la textul meu despre adolescență, că totul va fi bine, chiar dacă mai întâi va fi rău.
Și așa e! Uneori, avem parte de atât de mult rău și pe o perioadă atât de lungă că ne pierdem în acest pasaj al răului și nu mai putem vedea deloc luminița de la capătul tunelului. Am avut perioade lungi în care am trăit din inerție. De fapt, nu prea am trăit, că nu se putea spune că trăiesc. Practic, m-am târât de dimineața până seara. Știu că așteptam să treacă ziua, pentru că ziua aveam datoria de a sta cu copilul și trebuia să fiu, cât de cât, funcțională. Apoi, venea noaptea, copilul adormea și atunci rămâneam să-mi trăiesc durerile și spaimele în liniște, să plâng, să stau să mă uit în gol, să caut sensuri și părți bune.
De fapt, cred ca singura chestie care m-a ținut pe linia de plutire asta este. Igiena mea mentală care m-a educat să caut părți bune în orice.
Am avut o lungă perioadă în care singura parte bună din viața mea era că am un copil sănătos.
Chiar și când se întâmpla să fie bolnav, eu găseam și aici o parte bună: bine că e doar o răceală, bine că e doar o enteroviroză, bine că sunt doar polipi, bine că și-a rupt doar nasul și tot așa. Asta m-a ținut. Asta și recunoștința.
Eram recunoscătoare pentru ce am bun, pentru că era loc și de mai rău, dar acest ”mai rău” ne ocolea.
Au fost timpuri în care singurul motiv care mă făcea să am grijă de mine era că trebuie să am grijă de copil. Practic, eu trebuia să am grijă de amândoi. Echilibrul nostru era atât de șubred că orice avea puterea de a ne destabiliza.
Au fost perioade în care financiar am stat extrem, extrem de rău. Dar din nou, se putea și mai rău și, oricum, atunci am învățat o lecție foarte importantă: că banii au valoare numai pentru noi, adulții. Copiii pot fi fericiți fără bani. Am reușit să fim fericiți cu foarte puțini bani și, deși pare că a fost crunt, să știți că perioada aia, pentru noi doi, a fost frumoasă.
Dar asta nu înseamnă că lipsurile și frica de ziua de mâine nu mi-au mâncat sufletul noapte de noapte. Dacă m-am bucurat ziua alături de copil, nu înseamnă că nu am plâns noaptea.
Îmi amintesc și oboseală extremă la care ajunsesem și atacurile de panică care mă imobilizau.
Dar în toate astea am avut acest truc. Când nu mai puteam, când nu mai aveam motive să mă mai ridic, când mi se părea că totul în jur se duce de râpă, când mă strangula gândul că nu sunt capabilă să-i ofer copilului o viață decentă, făceam asta: mă spălam pe față cu apă rece, mă uitam în oglindă și îmi calculam părțile bune. Și după ce treceam câte ceva pe lista lucrurilor bune, mă puteam duce la culcare.
Asta a devenit acum regula mea de aur: să caut binele în orice. Și, credeți-mă!, în orice rău este și un bine, uneori nu îl vezi imediat, dar el e acolo. Mă rog, poate vi se pare o tâmpenie ce zic eu acum, dar să știți că pe mine tâmpenia asta m-a salvat.
Dacă m-aș fi axat pe părțile rele, acum aș fi fost la 2 metri sub pământ, îngropată fără slujbă.
Așa că, dragi mămici care treceți prin asta, nu am mare lucru să vă spun. Îmi pare rău că nu găsiți la mine idei salvatoare. Pot doar să vă spun atât: nu vă uitați la părțile negative, nu vă uitați la minusuri, nu vă uitați la lipsuri. Căutați părțile bune și agătați-vă de ele. Ele sunt colacul de salvare. Nu vă va duce direct la mal acest colac de salvare, vă va ajuta poate doar să plutiți în derivă. Dar partea bună e că plutiți și nu vă scufundați.
Pentru mine așa a fost :)
Posteaza comentariu