A fost un așa secret că în prima recreație știa deja toată școala, iar băieții făceau mișto de ea. De la colege am aflat că e normal ”să-ți curgă sânge pe acolo”, dar nu știu de ce, pe vremea mea, treaba asta era strâns legată de sâni: ”dacă n-ai țâțe, n-are cum să-ți vină!”. Calculat așa, mie n-ar fi trebuit să-mi vină nici până azi.
De-asta am stat eu liniștită atunci... pentru că n-avea cum să-mi vină! Tot de-asta am și crezut că m-am lovit atunci când s-a întâmplat - îmi ieșise complet din minte că mie mi s-ar putea întâmpla. Mă rog, era și un lucru bun pentru mine. Cumva, nu știu cum, chestia asta ajunsese să fie ceva nasol la școală. Băieții aflau sau se prindeau ei singuri, habar nu am, și fetele ajungeau să fie subiect de miștouri: ”Vezi că lași urme!”/ ”Nu te apropia de x că te umple de sânge!”/ ”Ai început să mori?”/ ”Ți-ai pus lână/șosete/paie la...”. Nu era deloc comod să trăiești zilele acelea în timpul școlii.
În plus, mai era și problema absorbatelor. Abia apăruseră cele ”performante”, numai că asta nu ne salva cu nimic pe noi, fetele. Erau scumpe și nu ni le permiteam. Așa că nu aveam de ales și foloseam absorbante proaste care ne făceau să stăm cu stres - era mereu nevoie să rogi o colegă să se uite la tine, apoi făceai 10 pași înaintea ei ca să te poată vedea de la spate - te mai întorceai doar să vezi cum îți face semn din cap ca răspuns.
Băiatul meu are acum vârsta la care eu abia auzeam despre treburile astea. Nu, nu i-am spus acum. I-am spus mai demult. I-am spus atunci când m-a întrebat serios cum se fac copiii. Avea vreo 7 ani. Tot atunci i-am vorbit și despre absorbante. I le-am și arătat. Erau, oricum, la vedere, pe raftul de la baie.
De atunci, am mai tot avut discuții despre asta. I-am povestit și că nu e tocmai plăcut pentru noi. I-am povestit cum a fost prima dată la mine, cum mi-a fost în adolescență, cum e cu durerile și cum treci prin asta lună de lună - pauză iei în timpul sarcinii și complet te eliberezi la menopauză.
V-am povestit asta acum pentru că am fost la cumpărături cu copilul și am cumpărat și absorbante. Când am ajuns acasă, cât le-am așezat în sacoșe la mașină, ne-am întâlnit cu o vecină. Eu m-am apucat de vorbă cu ea, iar copilul a continuat să pună produse în sacoșe (pentru că noi punem totul grămadă din căruț în portbagaj și abia acasă le aranjăm) listându-le cu voce tare (așa face el când face treabă, simte nevoia să și vorbească). Când a zis ”tampoane”, vecina a fost aproape de stop cardiac. N-a mai putut să lege două cuvinte, apoi a dat să se apropie de mine. N-am știut ce e cu ea, dar mi-a șoptit: ”Lași băiatul să-ți vadă tampoanele?”.
Vă dau cuvântul meu, nu am știut cum să reacționez. ”Dar sunt noi, în pachet!” mi-a venit să-i răspund, dar nu am făcut-o. Cum adică să-mi vadă tampoanele? Tampoanele sunt la vedere în orice magazin, în primul rând, nu sunt o marfă de contrabandă care se găsește numai în subteranele comerțului. În al doilea rând, de ce sunt tampoanele ceva atât de horror? De ce băieții nu ar trebui să vadă? De ce băieții nu ar trebui să știe ce sunt tampoanele și la ce folosesc?
Mi s-a întâmplat să mai văd și prin farmacii bărbați trimiși să cumpere tampoane, înroșiți până-n vărful urechilor când ajungeau în fața farmacistei. Plăteau și ieșeau cu capul plecat ca și când ar fi cărat în spate toată rușinea neamului omenesc.
Cum de e mentruația și tot ce ține de ea o treabă rușinoasă? De ce trebuie să separăm lucrurile? De ce băieții nu ar trebui să știe? De ce ar trebui să ne ferim?
Da, îmi las băiatul să-mi vadă tampoanele și nu văd nimic greșit în asta. Ba chiar cred că e nevoie ca noi, mamele de băieți, să facem asta.
Cred că o generație de bărbați care să respecte femeile se poate crește numai dacă noi, mamele lor, le vorbim deschis despre cum e să fii femeie.
Posteaza comentariu