Câte remarci am tolerat ca mamă de băiat cu părul lung

Băiatul meu a decis, la finalul clasei a I-a, să nu se mai tundă. Au trecut doi ani de atunci și acum are un păr care stârnește invidii. Are părul des, cu firul gros, exact așa cum mi-aș fi dorit și eu să am.
Dar lumea nu e compusă numai din oameni care să-i admire părul, ci și de tot felul de exemplare care fac tot felul de remarci și oferă tot felul de sfaturi nesolicitate.


”Am crezut că ești fetiță!”


Asta e cea mai light. Adică e de înțeles și e de iertat. E ușor să-l iei drept fetiță, nu ne deranjează asta (nici pe mine și nici pe el). Și aici mă refer la necunoscuți: la doamna de la Mega Image sau doamna care vinde pătrunjel în piață. Vorbesc aici despre acei oameni care, când aud că e băiat, se scuză rușinați ca și când cine știe ce ar fi făcut.

”Unde ai mai văzut tu băiat cu părul lung?”


Asta a început să ne scoată din minți, efectiv. Faptul că ”nu s-a mai pomenit” băiat cu părul lung și băiatul meu ar fi primul e o chestie care îi preocupă pe mulți. Am o listă întreagă de exemple de băieți cu părul lung aici, dar cel mai potrivit ca replică este Mântuitorul: el avea părul lung! Oamenii dau din cap și schimbă, vizibil deranjați, subiectul când le spun că Hristos avea părul lung.
Din această categorie a făcut parte, pentru mult, timp chiar și bunica lui.
Ba chiar a vrut, într-o vacanță, când era copilul la ea, să-mi facă o surpriză și să mi-l tundă. Îl amenințase cu niște lucruri grele, dar am intervenit la timp. Acum îi place și ei că are un nepot care e ”special”. 

”De ce o superi pe mami și nu te tunzi să fii și tu frumos?”

Nu știu de ce cred unii că eu sunt supărată pentru că are el părul lung. E drept, mai merg și cu o mutră sobră pe stradă, dar de aici până la a trage concluzia că sunt supărată pentru că are copilul părul lung e cale lungă. La fel cum e cale lungă și până la partea a doua a întrebării - ”să fii și tu frumos”. De parcă frumusețea ar sta în lungimea părului!

”Am crezut că te-a schimbat mami și a luat fetiță în locul tău!”

Aici intră vecinii și cunoștințele cu care ne vedem rar. Toată lumea e șocată să-l vadă cu părul lung și nimeni nu înțelege de ce nu se tunde și cum de eu sunt de acord cu asta.
”Cum să-l lași așa?” / ”Nu se poate așa ceva?” Ba chiar am un vecin binevoitor care mi-a spus că, dacă vreau, mă poate ajuta el să-l tundem. De parcă băiatul meu ar fi fost o fiară pe care trebuie să o imobilizez ca să-i tai părul. Mă rog, oamenii cred că nu trebuie să lași copilul să decidă pentru el, orice decizie ar fi. Sigur, dacă mi-ar fi zis că vrea să se arunce de pe bloc, normal că nu l-aș fi lăsat. Dacă mi-ar fi zis că vrea să-și tatueze un dragon pe tot corpul, sigur că nu l-aș fi lăsat, dar lungimea părului chiar e o decizie care chiar poate să îi aparțină. Eu sunt fericită că am obținut ceva, atunci când am avut această discuție despre păr: că se va spăla pe cap fără discuții, regulat, și-l va usca și va avea grijă să nu-i încurce vederea. Și așa am acum un copil care nu mai urlă cu ocazia spălării părului (că era o circăreală înainte).

”Tundeți-l, doamnă, că părul îi mănâncă tot calciul din corp și o să rămână fără dinți și fără oase!”

Asta a fost de șah mat! Nici n-am știut cum să reacționez când ne-a oprit o femeie pe stradă să întrebe dacă e băiat, ”că pare băiat” și să-mi spună asta, ”ca de la mamă la mamă”.
M-am uitat în jur, credeam că cineva ne filmează, pentru că scenariul era, vă spun sincer, suprarealist. Fiul doamnei, se pare, rămăsese fără dinți și fără oase pentru că părul îi mâncase tot calciul. I-am răspuns și eu serios că sper să nu-i mănânce creierul.

Aș vrea să spun că lista se termină aici, dar sunt sigură că aș minți, deși, vă rog să mă credeți, mi-aș dori să mint. Mi-aș dori să nu mai aud pe nimeni că se găsește să vorbească despre lungimea părului copilului meu. 
Mi-aș dori ca toată lumea să știe că și copiii sunt oameni și să-i trateze ca atare. Așa cum, atunci când ne întâlnim cu cineva, nu începem să-i spunem să se tundă, la fel ar trebui să fie și când ne întâlnim cu un copil. Eu nu m-am apucat niciodată să zic nimănui că ar trebui să-și taie părul ca să fie mai frumos sau mai frumoasă, nu mă apuc să le zic femeilor tunse scurt că sunt bărbați sau bărbaților cu plete că sunt femei.
Sunt niște lucruri care, pur și simplu, nu se fac! Și astea sunt valabile și la copii! Ei nu sunt mai puțin oameni!
 

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.