Dacă s-ar da vreun premiu pentru cea mai naivă mamă, eu aș fi campioana, vă zic! Poate unde am avut parte de un bebeluș liniștit, am ajuns să-mi proiectez copilăria lui ca pe-un teren pe care s-a inventat Zen-ul, iar pe el ca pe cel mai bun elev în ale vieții. De fapt, eram eu o profesoară proastă și nu realizam că un elev bun e cel care pune întrebări.
Are 11 ani acum și el e un elev bun, iar eu o profesoară depășită. Vorbim, de câteva săptămâni, despre meserii, finanțe, cariere, planuri de viață, știți voi... subiectele care ne scoteau pe noi din minți când eram copii pentru că eram prea mici să le discutăm, iar părinții nu aveau timp/răbdare să ne explice nici măcar ce e aia o ”meserie”. Știam doar că dacă răspunzi cu ”doctor” sau ”inginer” la întrebarea ”Ce vrei să te faci când te faci mare?” e de bine.
Acum vreo două săptămâni, când mă pusese la zid cu întrebări despre toate materiile pe care le are la școală, iar eu, ca un avocat al școlii, începusem să apăr materiile, copilul m-a trezit cu un duș rece:
- Hai, mami, pe bune! Crezi că poate o să am nevoie de o materie ca religia la vreo meserie pe care o să mi-o aleg eu în viață?
- Hmmm...
- Mami, eu vreau să fac bani și pentru asta eu trebuie să învăț să fac bani, iar școala nu te învață să faci bani, scoala te pregătește să fii muncitor. Eu mi-am dat seama de asta! Școala te pregătește să taci, să faci ce zice șeful, să muncești și la final o să primești si tu ceva. Eu nu vreau asta! Viața mea nu e așa! Nu vreau eu să fie așa!
Și după asta, eu i-am zis că am nevoie de niște timp de gândire, că eu am crescut cu alte valori, în alte vremuri și e posibil să nu se mai potrivească acum, dar dacă o să am timp să mă gândesc și să analizez, poate o să înțeleg ce zice el.
Nu am descoperit nimic nou în intervalul meu de timp de gândire, ba chiar am mai bătut un cui în coșciugul parentingului din trecut pentru că am realizat că și părinții te pregăteau să fii muncitor, nu doar școala.
Înainte de Moș Nicolae, am ieșit un pic prin magazine. Mă tot zbat să aflu ce își dorește acest copil care e departe de a avea tot, dar nu găsește să-i mai lipsească ceva. Nu mai vrea jucării, jocuri, iar haine nici atât... A ținut neapărat să-i tricoteze mama un pulover, pentru că cel tricotat acum 4 ani i-a rămas mic, și atât. El nu are mari dorințe. Poate un lipici și o glicerină boraxată, dar nu mereu. Bine, îl interesează altele: el vrea la ustensile de bucătărie, chestii de gătit, se uită la rețete, urmărește un seriale de gătit și tot așa.
- Dar asta e pasiunea mea, mami. Nu vreau să mă fac bucătar, eu gătesc doar de plăcere, nu vreau un job ca ăsta.
Și așa am ajuns să-i povestesc cum era când eram eu copil și cum toată lumea mă întreba ce o să mă fac când o să mă fac mare.
Am fost de-a dreptul șocată să aflu că al meu e hotărât bine.
- Ce? Tu te-ai gândit ce o să te faci când o să fii mare?
- Aaaa, da! Normal. Eu știu, m-am hotărât, n-am din astea ca tine.
- Da? Și ce vrei să te faci?
- Milionar.
Dar nu știe ce meserie va avea, el știe doar că vrea să fie milionar. A zis că poate va avea și vreo meserie, dar el vrea neapărat să învețe cum e cu banii. Și așa am aflat și că de Crăciun el își dorește 100 de lei pe care să-i investească cum consideră el că e bine.
- Poate că o să greșesc și o să pierd, dar nu prea ai cum să fii milionar din prima. Eu vreau să mă obișnuiesc un pic cu banii. Plus că nu cred că e grav dacă pierd 100 de lei. Am primit cadouri mai scumpe de la Moș Crăciun și nu le mai folosesc. Plus că nu cred că am învățat de la ele mai mult decât aș învăța din chestia asta cu banii.
I-am zis că o să mă gândesc ȘI la asta. Adevărul e că acum îmi explic și sărăcia transgenerațională din neamul meu. Așa am fost setați. Să învățăm bine, să muncim cuminți și să avem un ”salar” cu care să ne permitem să ajungem de la lună la alta fără prea mari chinuri. Plus că meseria trebuia să fie una cu care să nu te faci de râs. Cât a mai suferit bunica mea când a aflat că eu sunt la facultatea de jurnalism!
- Și ce ieși, fa, d-acolo?
- Eh, ziaristă, mamaie!
- Vai dă capu` și dă zâlele tele! Ce-ț trebuia țîe facultate pentru asta?
Nu înțelegeam de ce mă plânge ea atât. Am înțeles la finalul primului sementru, iarna, când mă dusesem și eu acasă ca orice student:
- E frig pî la București, ai?
- Este, da!
- O să te-amărăști toată viața-n frig. Vai dă sufletu` tău, maică, că urâtă meserie ț-ai mai ales. Mă, da` are curent cașcarabetile ălea? Măcar te duci d-acas cu o ariotermă, să nu-ț degere...
Eh, mamaia credea că ziaristă înseamnă să stau în chioșcurile Rodipet să vând ziare. Se temea că iarna, între ”fierotăniile alea”, ”o să-mi degere”.
Eu nu mi-am asasinat copilul cu ce meserie vrea să aleagă. Ba chiar săream eu să răspund când îl întrebau alții: ”Om!”. Mi se pare o greșeală uriașă, ca să folosesc un limbaj blând. Cum să te apuci să întrebi un omuleț, care abia înțelege pe care lume se află, ce meserie vrea să aibă peste nu știu câți ani?
Noi nu ne-am jucat cu banii! Ne jucam de-a mama și de-a tata și de-a făcutul mâncare. Practic, ăsta era viitorul pentru care ne pregăteam și se pare că eu n-am țintit pe lângă. (Vorbesc aici de cei din jurul meu: cunoscuții mei și cunoscuții cunoscuților mei. Cam asta ne jucam noi când eram mici.
Banii, când eram eu copil, erau ceva serios, niciodată de joacă, mereu motiv de bucurie sau scandal, dar niciodată ceva accesibil nouă, copiilor. Eram mereu prea mici pentru a înțelege ce e cu ei și ni se spunea de fiecare dată că vom înțelege când vom crește. Dar înțelegerea asta nu vine așa... se uită în buletin, vede că ai ajuns major și se pogoară asupra ta. De-asta m-au speriat mereu banii... că nu i-am înțeles decât (prea) târziu, iar înțelegerea lor nu m-a mai îmbogățit decât sufletește.
M-am gândit! Am să-mi las copil să se ”joace” cu banii.
Poate că acest mic viitor milionar merită această investiție de încredere din partea mamei lui. Mă costă 100 de lei să-i arăt această încredere. În plus, eu nu pot să-l uit pe Michael Thompson care spune că poți ajunge foarte departe în viață numai cu iubirea mamei tale.
(Bine, și cu 100 de lei de la ea).