Inițial, am zis că gata, nimic nu mai facem! Nimic, nimic, nimic! Stăm cuminți. Și am stat. Am stat chiar foarte cuminți, asta până s-a apropiat luna iulie, pentru că iulie vine cu poftă de vacanță, de munte, de cort, de chestii. Așa am ajuns la concluzia că cel mai safe este să plecăm cu cortul, în locuri mai retrase, și să evităm pe cât se poate aglomerațiile.
De când am divorțat, am stabilit cu fostul soț să facem o vacanță pe an împreună
Sau un weekend, nu contează, ideea e să fim toți trei. Unii zic că e o tâmpenie ce facem, că nu e ok că ne ducem împreună, că zăpăcim copilul care n-ar mai înțelege nimic - că nu mai știe dacă suntem sau nu suntem divorțați. Mă rog, eu am alte principii aici: copilul trebuie să înțeleagă că părinții lui rămân părinții lui, chiar dacă nu mai locuiesc împreună, iar asta cu nelocuitul împreună a înțeles-o bine.
Eu am mai stat de vorbă cu el despre motivele care m-au făcut să nu mai fiu un cuplu cu taică-su, dar asta nu exclude faptul că ne putem înțelege bine. În fine, aici e mult de povestit și am să scriu cu altă ocazie despre asta. Ideea principală este că eu sunt de părere că, deși divorțați de ani de zile, trebuie să-i arătăm copilului că lucrurile se pot face împreună. Aș vrea ca el, dacă va fi să treacă printr-o situație ca asta - dacă va divorța și va avea de crescut copii cu femeia de care s-a despărțit - să fie implicat.
Am avut ani de zile în care m-am învinovățit că nu-i pot oferi copilului un model de familie, că nu am fost capabilă să-i ofer asta.
Luasem toată vina asupra mea și mi se părea un păcat capital.
După niște ani și multe exemple din jur, am ajuns la concluzia că singura datorie față de copiii noștri este să facem ce putem noi pentru ei, cât de bine putem. Copiilor trebuie să le arătăm că suntem oameni, să fim autentici, să ne permitem să greșim, să ne recunoaștem greșelile și să încercăm să facem lucrurile cât mai bine.
Am un amic care muncește ca un apucat să le lase copiilor (are doi băieți) case pe la munte, pe la mare, să le plătească școli prin străinătate, să le cumpere mașini când fac 18 ani. M-am simțit un pic iresponsabilă când i-am auzit planul. Eu nu am planuri așa mărețe. Mă rog, nici puterile mele financiare nu sunt prea mărețe, dar atunci mi-am promis să fac tot ce pot eu, așa cum pot, atât cât pot.
Nu zic că n-ar avea nevoie copiii să le lăsăm averi…
Ce bine mi-ar fi prins mie dacă mi-ar fi lăsat și mie tata o cârcă de bani! Mi-ar fi prins brici, vă zic. E bine să le lăsăm și ceva material, dacă se poate, dar cel mai bine e să-i lăsăm modele, iar când zic modele nu mă refer la cele Victoria Secret`s, ci la modele de viață, de oameni, de alegeri, de reacții.
În toate situațiile prin care am trecut, unele extrem de grele și doborâtoare, i-am permis copilului să mă vadă așa cum sunt. I-am permis să mă vadă în toate stările prin care am trecut și nu i-am ascuns niciodată ce simt. L-am lăsat să mă vadă și slabă, și puternică și cred că cel mai important e faptul că l-am lăsat să vadă tranziția: cum cad, cum mă ridic și tot așa... L-am lăsat să vadă ups and downs pentru că trebuie să învețe din astea.
Să nu fac ca părinții ăia care cresc copiii departe de lumea dezlănțuită, disimulează tot și le prezintă o variantă roz a vieții, apoi sunt uimiți când copiii se fac mari și iau tot felul de decizii.
Nu zic că eu îl învăț pe fii-miu cum să ia decizii bune. Că nu e deloc așa! Dar îl las să vadă rezultatele deciziilor, oricum ar fi ele, și îi dau voie să vadă cum trăiesc cu ele.
În fine, ideea e că după ce mi-am promis că voi face tot ce pot, așa cum pot eu mai bine, am realizat și că cel mai bun lucru pe care ar trebui să-l fac în contextul în care nu i-am putut oferi un model de familie, este să-i ofer un model de co-parenting, de părinte divorțat, practic.
Aș vrea ca, peste ani, să-și amintească de vacanțele în care mergea el cu mă-sa și cu ta-su, deși erau divorțați, și cât de mult se distra. Iar mie nu mi se pare nimic aiurea în asta. Pe actele de divorț scrie că nu mai suntem soț și soție, nu că nu mai suntem părinți.