Eram diferite din toate punctele de vedere, dar împreună eram un tot perfect. Ea era cea mai înaltă din clasa noastră, eu cea mai pipernicită. Ea era silitoare, învăța tot, tot, tot, își făcea fișe de lectură, își lua impecabil notițe, lucra în plus, ce să mai… ea era copilul perfect. Eu, nici pe departe! Privind înapoi, cred că tot ce am învățat în clasele primare și gimnaziu i s-a datorat ei. Simțeam că nu pot să nu învăț. Ca rezultate, eram tot timpul la fel. Aveam o satisfacție când luam eu notă mai mare decât ea, la fel cum și ea avea satisfacție când lua mai mult. Concuram în fața profesorilor, la olimpiade și la întâlnirile noastre de studiu, dar niciodată nu am vorbit despre asta. Competiția era competiție și prietenia era prietenie. Treburile astea, în mintea noastră de atunci, nu se întâlneau niciunde. Viața personală nu era niciodată amestecată cu viața profesională, ca să zic așa.
În pauze, eram nedespărțite. Se întâmpla să mă mai abat și să mă înhaitez la vreo tâmpenie cu alții (fete sau băieți), dar ea niciodată n-a făcut asta și nici eu nu exageram. Știam exact care sunt lucrurile cu care ea nu e de acord, iar eu știam că e bine ca ea.
Proveneam din familii nu tocmai înstărite și cu destule probleme. Ea era orfană de tată, iar eu eram complexată că tata e alcoolic. Nu știam, la vremea aceea, care dintre acestea e varianta cea mai rea.
Ne mai unea și sărăcia. Cu ea împărțeam gutuia, mărul, codrul de pâine și apa. Școala noastră nu avea apă curentă. Nu avea sursă de apă pe o rază de 6-700 de metri. Alergam în pauza mare până la cea mai apropiată fântână.
În anii de gimnaziu, când arderile noastre erau mai intense și aveam ore mai multe, două felii de pâine unse cu gem și margarină nu ne mai ajungeau. Ne adunam câte 4-5 copii și puneam bani să cumpărăm o pâine de la magazinul din capătul străzii. Aș mânca și acum, cu ochii închiși, pâine din aia oribilă! Era chiar oribilă, dar atunci ni se părea bună. Asta era a doua masă din timpul orelor: un codru de pâine și apă de fântână.
Tot cu ea împărțeam și când era ceva mai bun, dar nu prea era, așa că momentele astea lipsesc.
În gimnaziu, ea îmi spunea că și-ar dori să fie ca mine - să nu aibă coșuri pe față, iar eu îmi doream să fiu ca ea - adică să am și eu sâni. Și, totuși, nu am trăit niciodată sentimentul invidiei. Ne luam așa cum eram...
Ne știa toată școala. Nu exista nicio altă prietenie ca a noastră în școală. Ne știau până și profesorii. Altele se mai certau, mai încheiau prietenia, noi nu ne-am certat niciodată.
Nu ne învățase nimeni să fim prietene. Nu mai avusesem nicio altă relație de prietenie atât de strânsă. Cred că, pur și simplu, amândouă am avut noroc.
Ne-a despărțit liceul și apoi facultatea. Flori s-a căsătorit cu un băiat din sat și are acum doi copii. Ne vedem rar spre extrem de rar, dar de câte ori ne-am văzut după terminarea școlii, nu am simțit niciodată că ne-ar fi despărțit atâția ani. Sigur, acum nu mai avem de învățat, dar legătura noastră a rămas la fel.
La fel am scris și pe vremea aceea despre ea. Eram prin clasa a 7-a și am avut de făcut o compunere despre cea mai bună prietenă/cel mai bun prieten. Am fost printre ”norocoșii” pe care profesorul i-a pus să citească. Până să termin de citit, el a început să plângă. Asta e ce mi-au povestit colegii, pentru că eu eram ocupată cu cititul și am ratat momentul.
Am scris asta după ce i-am povestit copilului meu azi-noapte, la culcare, despre prima mea prietenie adevărată. Îmi ceruse să-i spun o poveste interesantă și, pentru că a depășit vârsta basmelor, am crezut că aceasta poate fi interesantă pentru el. A fost! I-a plăcut, a pus întrebări și m-a anunțat că mai vrea povești din astea.
Pentru mine, n-a fost tocmai ușor. A fost emoționant să aduc în fața lui aceste amintiri. Mi-au și dat lacrimile la un moment dat și mi s-a schimbat vocea, dar cred că avea nevoie să cunoască și partea aceasta din mine și din trecutul meu.
E vârsta la care cred că trebuie să cobor de pe lădiță, de la altitudinea adultului care dă sfaturi la rece, și să-l las să vadă și asta: mai multă deschidere și vulnerabilitate din partea mea și, poate, voi primi și el la fel din partea lui. Cred că adolescența e perioada în care cel mai mult are nevoie să priceapă că părinții sunt și ei oameni, nu doar niște zeități care le orchestrează viața. Cred că, înainte de a aștepta ca ei să ne spună ce se întâmplă în viața lor, se cade să le povestim noi ce s-a întâmplat în viața noastră.
Rămâne de văzut, oricum. Eu m-am bucurat să-mi amintesc despre Flori. E ca și când m-aș fi întâlnit cu ea (că oricum ne întâlnim rar).