La fiecare Crăciun/Paște sau alt eveniment care însemna adunarea neamului, m-am dus mereu cu inima strânsă. Nu există nimic pe lumea asta la care să se priceapă toți așa cum e creșterea copiilor. Apoi, urmează sfaturile. La nimic nu se pricep mai bine decât la a da sfaturi în orice aspect legat de copii. La nimic, vă zic!
Al meu, de exemplu, era defect pentru că era ”răsfățat și mofturos”.
Voia să stea să numai cu mă-sa și nu mânca mai nimic. La cum erau cei din jur, eu în locul lui aș fi vrut să mă bag la loc la mama în burtă, vă spun. Ce-l mai mințeau pe unde îl prindeau că eu am plecat la București și-l las cu ei! Ce-l mai amenințau că îi fură jucăriile sau bluza de pe el că e frumoasă și tot așa!
”Da, dar glumim și noi” era răspunsul lor de fiecare dată când le făceam observație, apoi ieșeam vinovată că n-am fost capabilă să învăț un copil de 2-3 ani ”să știe de glumă”.
Altă mare temă de discuție era mâncarea.
Nici mamei mele, nici bunicii mele, nici soacrei mele, nimănui nu-i convenea că al meu nu se repezea la mâncare ca leul în antilopa din coada turmei. După calculele bunicii mele, cel puțin, copilul ar fi trebuit să mănânce găleți de ciorbă și munți de fripturi în fiecare zi. Ar fi trebuit să urle după mâncare, să ceară, să ia de pe masă. Și, țineți-vă bine, dacă nu face asta, eu ar trebui să iau atitudine și să nu-l las nemâncat! ”Vreți să-l mănânc?” le necăjeam de fiecare dată când auzeam asta cu ”copilul nemâncat”.
A ajuns copilul la 10 ani acum. Bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, nu mai trăiește, dar atât de tare mi-aș fi dorit să fie acum printre noi și să-l vadă. Așa mi-aș fi dorit să prindă și extrema cealaltă.
Copilul meu, din mofturosul neamului, a devenit mâncăul Pământului. El trebuie să mănânce bun și mult. Nu se încurcă el cu 2 sarmale. E bagă 8-10, depinde. Partea și mai înfricoșătoare e că a început să și gătească, așa că nu mai depinde de mine. Gătește și mănâncă. Se uită la rețete pe Youtube, e mare fan Jamilla, se uită la Chefi la Cuțite, se documentează și gătește la fel cum mănâncă - adică mult și bine.
Ieri, spre exemplu, a făcut ardei umpluți. La un moment dat, vă spun sincer, eu am adormit. Singura zi în care îmi permit un somn de după-amiază este duminica. Și insist să îl am pentru că dorm foarte puțin, de regulă, și mă sperie importanța lui pentru sănătate. Deci eu am dormit aproape 2 ore ieri. Când m-am trezit, era aproape 18. Copilul nu se vedea și nu se auzea.
Era liniștit, pe canapea, pe-o parte, cum stau balenele eșuate în bătaia valurilor.
- Mă doare burta, îmi zice.
- Câți ardei ai mâncat?
- 7.
M-am bucurat sincer că l-am descoperit întreg și nu explodat pe pereți ca să fie nevoie să-l adun cu laveta. I-am și zis că sunt fericită că n-a pocnit.
Seara, am stat de vorbă cu maică-mea la telefon și i-am povestit și ei. Eh, și de aici a început cearta.
- Nu-l mai lăsa să mănânce! Nu-i mai da de mâncare! Nu trebuie lăsat.
Și așa i-am amintit eu cum stăteau lucrurile acum 5-6 ani, când el mânca foarte puțin spre deloc, și tot neamul era cu gura pe mine. Le-am spus și atunci să aibă răbdare, că va și mânca în viața asta, trebuie doar să i se facă foame. La fel le răspundeam și când el avea un an și un pic și mă întrebau de ce nu vorbește pentru că a lu` Cutărescu din fundul satului are tot un an și vorbește - eu le ziceam că încă nu are nimic de spus. Ceea ce s-a și întâmplat. La fel e și acum. Se va potoli el cu mâncarea, dar încă nu s-a săturat.
Comentarii (1)
Ma bucur sa citesc acest articol, astfel intelegand ca nu sunt singura mamica ce s a saturat de sfaturi! Plus ca, la mine cel putin, au inceput din sarcina: ce sa mananci, cat sa mananci(pt doi evident!), cum sa stai, unde sa nasti, cu cine, in ce fel etc..si acum ma feresc de adunarile din parc..fug de ele ceva ce n-ai vazut! Nu vreau sa aud “ce nu face bine” copilul meu.. el face bine tot, in ochii nostri parintii lui, in ritmul lui..daca e sanatos, restul (vorbit, mers, dinti, etc) le face cand trebuie pentru el.
Posteaza comentariu