Anul în care mama a fost fericită

Am crescut în umbra fratelui mai mare, mai gras și mai frumos, mai deștept și mai cuminte și eram mereu comparată cu el, arătată cu degetul și iubită numai condiționat.

Faptul că exista un bătrân, un fel de bunic care nu mă judeca și-mi aducea în fiecare an ceva sub brad, mi-a dat mult timp putere să rezist într-o familie care îmi spunea non-stop că nu sunt suficient de bună, că nu sunt cum trebuie, că nu fac nimic bine. Aveam certitudinea că Moș Crăciun mă iubește, altfel de ce mi-ar mai fi adus cadouri?

Prin clasa a III-a, am avut, în final, confirmarea că el nu există. Bunica mea, Dumnezeu să o ierte!, obosită de prea multe întrebări din partea mea, a cedat și mi-a spus cine pune, de fapt, cadourile sub brad. 

A fost una dintre cele mai mari tragedii ale copilăriei

Simteam cum se prăbușește totul în jurul meu și mă năruiam și eu, din interior, ca o clădire într-o explozie controlată. Durerea pe care mi-a adus-o confirmarea faptului că unica ființă care credeam că mă iubește necondiționat nu există, m-a zdrobit, efectiv.

N-am fost capabilă să transfer această iubire părinților mei, nu am putut să cred că ei sunt cei care mă iubesc, de fapt, pentru că faptele și vorbele lor nu mi-au arătat niciodată asta.

De atunci, am urât Crăciunul...

Magia Crăciunului, pentru mine, a dispărut odată cu aflarea adevărului despre Moș.

Am împodobit brazi, am împachetat cadouri, am copt turtă dulce pentru Moș, am lăsat un pahar cu lapte sub brad, le-am făcut pe toate. Am trăit bucurie uitându-mă la copil cum desface cadouri. A fost minunat.

Când au început întrebările despre cadourile pe care ni le ofeream noi între noi, oamenii mari, am început să-i spun că magia Crăciunului înseamnă să dăruiești. I-am povestit atunci cum noi toți putem fi Moș Crăciun. Ca să scurtez povestea, acum, la aproape 10 ani, nu mai crede în existența bătrânului, dar crede în magia bucuriei de a dărui.

În ultimii ani, Crăciunul a fost un moment destul de greu pentru mine.

Nu e ușor să duci Sărbătorile când ești singură, când ar trebui să se adune toată familia în jurul mesei. Nu numai divorțul a accentuat asta, ci și moartea celor din familia mea de bază: a mai rămas doar mama.

Nici chef să mai fac brad n-am mai avut...

Am făcut pom, dar eu n-am mai simțit bucuria… Am făcut numai pentru copil și atât. Nici casa n-am decorat-o. În plus, n-am fost niciodată o maestră a decorațiunilor de casă când e vorba de Crăciun.

Anul acesta, după două zile îngrozitoare de muncă, am vrut să ies la o scurtă plimbare. Să iau aer și să mă gândesc la nimic. Copilul era la școală și îmi permiteam, deci, să-mi golesc mintea și să fiu liberă.

M-am dus să cumpăr decorațiuni!

Nu știu cum, dar am intrat într-un magazin și am plecat încărcată. Am luat tot ce se putea. Am venit acasă și, până a terminat copilul școala, am transformat casa într-un loc de vis. Am decorat așa cum n-am făcut-o niciodată de când mă știu.

Când a venit acasă, a rămas fără cuvinte. A încremenit în ușă. Nu-i venea să creadă.

Și nici mie nu-mi venea să cred ce impact avea chestia asta asupra lui. Mult mai târziu, stând pe canapea, s-a uitat la mine și mi-a zis:

- Se vede că ești fericită!

Am crezut că spune asta pentru că în acel moment zâmbeam, dar când a continuat:

- N-ai fost niciodată atât de fericită ca acum! Anul ăsta, mami, o să fie cel mai frumos Crăciun!

Copilul meu a tradus gestul meu prin fericire. Mi s-a strâns sufletul când am realizat că el știa că lipsa mea de implicare în tot ce presupune decorațiune de Crăciun vine din multă tristețe adunată de-a lungul anilor.

Seara, am plâns cu gândul la cel mai frumos Crăciun al lui

Regret cumplit că nu i-am putut oferi în fiecare an cel mai frumos Crăciun... Mi-a spus că nu va uita niciodată ziua în care a venit de la școală și a găsit totul așa.

Poate că imaginile cu casa decorată i se vor mai șterge, dar fericirea mea este amintirea care îi va rămâne în suflet.