Credeam că le știu pe toate înainte să fiu mamă! Credeam că o meargă totul lin și frumos ca un balon de heliu care o ia către cer. În realitate, balonul ăsta nu are deloc heliu, încerci să-l ții sus pe palmă în timp ce plouă, bate vântul, ninge, e viscol, e grindină și, mă rog, mai e și soare, când și când.
Aveam să descopăr destul de repede că lucrurile nu sunt așa cum se văd prin filme și cum auzi de pe la alții - care îți zic doar chestiile care merită spuse. De atunci, am decis să nu mă bag în oala nimănui. Oricum, mi se pare că noi toți, părinții, suntem ca niște furnici amețite care cară toată ziua greutăți de N ori mai mari decât corpul, iar copiii vin și, peste greutățilea acestea, mai pun și ei ce pot - ca niște oameni care stropesc cu oțet. Nu ne omoară, dar nu pot să zic că nu ne amețesc și nu ne fac să ne târâm cum și pe unde putem.
Au fost situații în care mi s-au cerut cu disperare sfaturi
Și nici așa, când am fost sunată și întrebată cum ar trebui procedat în alăptare/diversificare/vaccinare/orice, am ales să direcționez discuția către un specialist, care nu pot fi nici eu și nici altă mamă (mă rog, decât dacă e medic specialist). Nu am vrut să intervin nici acolo unde lucrurile păreau greșite în educație. Singurele intervenții au fost pe tema bătăii. Dar să încep să îi spun unei mame că nu face bine când își condiționează copilul, când îl amenință, când îl ridiculizează în public, niciodată n-am făcut și nici n-am să fac. Pot, eventual, să explic de ce eu procedez într-un fel sau altul, dar nu voi spune nimănui că trebuie făcut așa.
Nu voi susține niciodată că dețin rețeta perfecțiunii!
Nu mă voi duce să trag pe nimeni de mânecă și să-i spun că ar trebui să-și dea copilul la tenis sau la înot, la karate sau la pian, la muzică sau la teatru. Nu voi spune nimănui nici ce ar trebui și nici ce nu ar trebui să facă. Nu voi spune nimănui cum ar trebui să se raporteze la propriul copil, ce ”scheme” funcționează și ce nu, cu ce ”mită” să-l încânte ca să facă un anumit lucru și altele pe care mie mi-a fost dat să le aud foarte des. Ce e cu adevărat stânjenitor, de fapt, este momentul acela de tăcere furioasă pe care îl trăiesc imediat după ce mi se spune ce ar trebui să fac. Încerc, cât de frumos și calm pot eu, să spun că nu suntem la fel: nici noi, ca mame, și nici copiii noștri. Ceea ce ție ți-a plăcut sau ți-a funcționat, mie poate nu îmi place sau nu-mi funcționează.
Nu există o rețetă universală de crescut copiii, nu e ca și când am face fursecuri. Nu-mi mai spuneți la ce temperatură să țin cuptorul, că nu lucrăm toate cu același aluat!
Posteaza comentariu