Din cap pana in piciore, in secolul al XVIII-lea domneau nuantele inrudite cu rosu: de la purpuriu la violet si chiar oranj, aceste culori ardeau in obrajii tuturor, ca un foc artificial la curtea Regelui Soare.
Versailles era scena teatrului unde regalitatile timpului se ghidau dupa niste coduri estetice tiranice, iar cei care nu le respectau cadeau in disgratie.
Parul era mai important decat imbracamintea si era aranjat in coafuri foarte complicate, adevarate monumente capilare, impodobite cu accesorii care trebuiau sa ilustreze tendintele timpului.
Daca Franta era tara tuturor exceselor, lucrurile nu stateau la fel in Anglia si Germania. In Marea Britanie, legile contra machiajului erau la fel de aspre precum cele pentru crima. Insa in momentul in care persoane cu sange albastru, si anume contele de Cagliostro impreuna cu sotia sa, au deschis un salon de frumusete si potiuni afrodisiace la Londra, restrictiile au fost retrase.
Aceasta a fost ocazia perfecta pentru prima revista pentru femei, Lady's Magazine, sa publice informatii despre produse si tehnici de machiaj. In aceeasi epoca, rujul vegetal de Circassie, provincie din Nordul Caucazului, era in mare voga la New York.
In Franta la sfarsitul secolului XVIII s-a relansat moda lookului natural din cauza Revolutiei Franceze, iar nobilii nu mai erau rujati decat cu propriul lor sange, in urma crudelor executii. Dar inainte de asta, frumusetea timpului a redevenit umanista si se cultiva admiratia fata de sentimente precum sensibilitatea, libertatea spirituala si intimitatea.
Ludovic al XV-lea iubea simplitatea si frumusetea naturala, iar Marie-Antoinette, regina lui, se conforma, fiind recunoscuta in istorie ca o icoana a frumusetii naturale. Insa prietena ei cea mai buna, Virgee-Lebrun, pictorita, adopta frumusetea foarte studiata a elegantei aparent neglijente. Ea folosea pudra, mese de par artificiale insa nu se impodobea cu panglici si perle ca Antoinette.