Prinse intre iubire si cariera

Una din tendintele firesti ale fiintei umane este aceea de a-si depasi in permanenta conditia. Intelectual, din perspectiva statutului, a realizarii materiale, apare aceasta "urcare inspre depasirea conditiei"; copiii isi propun sa realizeze mai mult decat au reusit parintii lor, atat din dorinta de a-i multumi dar si ca urmare a "invataturilor" pe care le aud in copilarie: "invata sa ajungi acolo unde eu si tatal tau nu am putut ajunge!"

Acolo unde?... Din pacate, pe acest drum al realizarii profesionale, materiale apar o serie intreaga de ispite carora multi dintre noi cad victime.

"Sunt casatorita de 14 ani, am o fetita de 8 ani si pana acum trei ani, lucrurile pareau ca merg foarte bine in familia mea. Am pornit de la lingura si cutit, cum se spune: am facut facultatea in Bucuresti cu eforturi considerabile, eu fiind din Ramnicu Sarat; am stat in camin primii doi ani de studii, apoi m-am mutat impreuna cu actualul sot, pe vremea aceea prietenul meu, in gazda. Ne-am cunoscut in facultate, el fiind in anul II cand eu am intrat in facultate.

Am trecut impreuna prin multe emotii si greutati, dar am reusit sa ramanem amandoi in Bucuresti dupa terminarea facultatii. Dupa mai multe incercari soldate cu esec, am obtinut un post bine platit, cu oportunitatea de avansare. Ne-am casatorit, am inceput sa ne facem planuri comune pentru viitor, planuri in care intra desigur si realizarea profesionala dar si cea materiala. Am continuat sa ne facem planuri, dar din ce in mai frecvent, proiectele noastre nu il mai includeau si pe celalalt.

M-am trezit ca imi doresc din ce in ce mai mult, ca ma transform de la o zi la alta, ca nimic din ce pana de curand era bun si frumos in jurul meu nu mai este suficient de bun si de frumos pentru mine, pentru ceea ce sunt. Acelasi lucru s-a intamplat si cu sotul meu; suntem practic doi straini ce impartim acelasi spatiu, aceleasi bunuri, fara a mai gasi acel impreuna care imi apare acum atat de departe. Singurul lucru care ne mai leaga este fetita noastra. Ma simt singura, instrainata de prietenii mei, nu imi dau seama unde am ajuns si ce s-a intamplat cu mine, cu noi..."

Ce s-a intamplat cu R.D?

Capcana intinsa de realizarea profesionala se pare ca in cazul acesteia a functionat, prinzand-o prizoniera atat pe ea, cat si pe sotul acesteia.

"Sindromul" imbogatirii se instaleaza insiduos si colaboreaza indeaproape cu nevoia de putere si de recunoastere sociala. Se pleaca de la acoperirea unui trai decent si de la nevoia fireasca dealtfel, de implinire profesionala. Dar, ca orice nevoie satisfacuta, o data ce este satisfacuta, se cere a fi intretinuta si apare fenomenul de a "cere" din ce in mai mult.

"Am reusit sa fac cutare sau cutare lucru, asta inseamna ca pot mai mult decat atat!" - si de aici incepe caruselul: pe masura ce se obtine un statut social superior, se modifica scara de valori, prioritatile pe care le avem, principiile avute constatam ca pot fi incalcate, nevoile noastre devin altele - de la tinuta vestimentara si accesorii, pana la grupul de prieteni si preocuparile pe care le avem, totul se schimba. Relatiile din jurul nostru incep sa fie afectate inainte ca noi sa ne dam seama de acest fapt.

Relatia cu prietenii

Cercul de prieteni, oameni pe care ii cunoastem din liceu sau facultate, cei cu care petreceam ore intregi la o terasa, in fata unui pahar de suc sau bere povestind vrute si nevrute, devin deodata suparatori: nu mai avem timp pentru "prostioare" de genul asta si ni se pare a fi pierdere de vreme. Apoi, imaginea pe care ne-am format-o nu mai cadreaza cu imaginea lor - masina ultimul tip, pantofii pe care i-am cumparat de la cel mai luxos magazin, asortati cu geanta si cu parfumul in care am investit cateva milioane, nu corespunde cu tinuta modesta a prietenilor.

Unde mai pui ca in loc de terasa, de acum prefer sa merg la restaurant (si nu oriunde!), iar fostii prieteni nu stiu daca-si pot permite. Si astfel, incet - incet, incepem sa invocam lipsa timpului pentru a putea iesi in oras cu ei, programul supraincarcat, evitam sa raspundem la apelurile lor, pana cand, acestia se retrag. Vine un moment in care, ne uitam in jur si constatam (cu surprindere!) ca nu avem cu cine iesi in oras, nu avem cu cine vorbi sau nu avem pe cine suna pentru a-i impartasi o bucurie sau o suparare...

Relatia cu partenerul

Plecam la drum impreuna; ne facem planuri si purcedem la realizarea lor. Numai ca, pe masura ce avansam, si plan dupa plan este realizat, ne dorim din ce in ce mai mult. "Daca el poate, pot si eu (daca ea poate, este imposibil ca eu sa nu reusesc)", si fara sa simtim cum si cand, incepem sa facem planuri individuale uitand de ceea ce presupune acel impreuna de la care am plecat.

Programul prelungit de lucru, aruncarea in munca sambata, duminica, tenacitatea de a rezolva si a reusi, efortul si energia pe care le depunem in vederea atingerii scopului propus, se canalizeaza inspre acesta, lasand la o parte viata de cuplu, de familie. Plecam dimineata, ajungem seara; in fuga, ne salutam partenerul la plecare si la venire, din cand in cand mai vorbim peste zi la telefon sau nu... suntem in sedinte de lucru, in intalniri de afaceri. Cand sunam noi, este el in sedinta...