Prinse intre iubire si cariera

Pe parcurs incepem sa observam lucruri care pana acum nu aveau nici o importanta, dar brusc, si-a pus sosete albe cand este imbracat cu pantalon maro, sau, uite, nu poarta cravata si nu se poate desparti de tinuta sport in favoarea unei tinute mai sobre; plescaie cand mananca sau sforaie de nu poti sta in aceeasi camera, mai degraba ma duc in alta camera. La TV nu mai urmarim aceleasi posturi si nici macar nu stie ca mi-am schimbat tigarile, parfumul si gusturile culinare. Si vine un alt moment in care, seara simtim nevoia ca cineva sa fie langa noi, dar constatam ca suntem singure, ca avem nevoie de a ne sfatui sau pur si simplu de a discuta cu cineva apropiat si cel care este langa noi, a devenit intre timp... un strain.

Relatia cu parintii

Am reusit: avem job-ul dorit, functia ravnita, masina confortabila, apartamentul dotat cu ultima tehnica, posibilitatea de a ne cumpara orice indiferent de pret... Insa avem si parinti...Da, dar ei sunt bine, cu ale lor...si apoi stau asa departe: lucrez in centru, iar ei locuiesc in Berceni, ori in alta localitate; alerg de dimineata pana seara, nu am timp nici sa respir (noroc ca-i un lucru ce se intampla de la sine, altfel nu stiu cum as fi reusit sa mai si respir! la cate am de facut), prin urmare, trec pe la parinti in limita timpului liber. La inceput, o data pe saptamana, apoi la doua saptamani... pentru ca in cele din urma sa aleg convorbirile telefonice din ce in ce mai scurte si informative.

Parintii raman cu satisfactia copilului implinit, dar departe de casa, cu mandria copilului realizat si cu privirea pe geam in asteptarea odraslei care, munceste, munceste, munceste... Si vine un alt moment in care, simtim nevoia sa ne destainuim mamei, sau tatalui, sa ii vedem, sa ii auzim; ne uitam in jur si ne dam seama ca suntem singuri, ca ei au imbatranit, ca a trecut atata vreme si noi, unde am fost oare?

Relatia cu copilul

Plecati de dimineata pana seara; prinsi in fuga frenetica data de locul de munca, de statutul pe care este necesar sa il intretinem. Printre picaturi, mai ajungem pe la magazin si cumparam tot felul de atentii si lucruri necesare copilului - avem grija sa nu-i lipseasca nimic: imbracaminte, jucarii, carti si alte cele.

Avem grija sa nu-i lipseasca nici prezenta umana - angajam o doamna serioasa si atenta care sa se ocupe de educatia copilului ca si cum noi insine am face-o. Dar, nu ii lipseste oare nimic acestuia? Nu stiu, un zambet, o imbratisare, o intrebare legata de cum se simte si ce a mai facut peste zi, intrebari venite nu de oriunde ci de la parintii sai... Si anii trec, si ramanem surprinsi cat de mari, destepti si frumosi s-au facut copiii nostri. N-am pierdut nimic pe drum? Primul dintisor cazut, prima lectie de mers pe bicicleta, primul prieten sau prietena...

Si vine un moment in care simtim nevoia sa aflam mai multe despre propriul nostru copil, ca el sa ne stea alaturi si sa ne povesteasca, sa il simtim aproape, sa ne impartaseasca din bucuriile sau necazurile sale, dar se pare ca nu este disponibil, este preocupat si ocupat cu ale lui... Si atunci, din nou, ne simtim singuri...

Relatia cu vecinii

Si, intr-o buna dimineata, in timp ce iesim din casa in graba, dam fata in fata cu vecinul din fata apartamentului nostru care-si inchide linistit usa si iese la plimbare cu simpaticul caine pe care-l are. Parca ne este cunoscut - si vecinul si cainele simpatic, dar, fara sa ne priveasca, vecinul coboara treptele urmat de cainele sau credincios, linistit, indiferent, trece pe langa noi ca si cum nu ne-ar cunoaste de ani buni! Ce se intampla, ce s-a intamplat?

Prea grabiti si preocupati de ceea ce avem de facut, prinsi in mirajul a ceea ce am reusit sa realizam, am trecut pe langa simplii vecini pe care altadata ii vedeam, ii salutam, ba mai ne opream sa povestim putin despre ce am mai facut, ce am mai auzit la stiri si de ce nu, sa schimbam cateva "vorbe" cu animalusul simpatic pe care poate il are sau nu il are vecinul de apartament. Si vine o buna dimineata in care simtim nevoia sa salutam si sa intrebam pur si simplu "ce mai faceti?", dar, nu mai avem pe cine...

Si toate par sa ne ajunga din urma: am iesit din casa dupa o seara in care nu am avut cu cine vorbi, nu am avut cu cine privi la TV, nu am avut cu cine discuta la telefon, nu am avut pe cine mangaia, iar acum, nu avem cui sa spunem si cine sa ne raspunda la "buna dimineata"... Este momentul in care ne simtim instrainati: de partener, de parinti, de copil, de prieteni, de vecini, de noi insine. Este momentul in care realizam ca avem jobul dorit, statutul visat, masina confortabila, apartamentul dotat cu ultima tehnica... dar totusi: ce avem?

Ce putem face?

Este necesar sa pastram un echilibru in ceea ce ne propunem, in ceea ce realizam. Sa alocam timp si energie atat realizarii profesionale si asigurarii unei existente decente, cat si persoanelor apropiate si dragi noua. Alocand timp celor din jurul nostru, fiind atenti la cei ce ne sunt alaturi, suntem totodata atenti la noi insine, la ceea ce se intampla cu noi.

Ceea ce se intampla prin indepartarea de oamenii din jurul nostru, nu este altceva decat indepartarea de propria noastra fiinta. De aici apare si starea de instrainare: privim in jur, vedem lucrurile pe care le-am acumulat (atat materiale cat si intelectuale), dar constatam ca nu reusim sa ne regasim, sa regasim ceea ce suntem, cine suntem. Sa ne amintim de un vechi dicton chinezesc, pentru a nu uita ca...

• putem cumpara un apartament, dar nu un camin;
• putem cumpara un medic (sau mai multi), dar nu sanatatea;
• putem cumpara un ceas, dar nu somnul;
• putem cumpara o carte, dar nu cunoasterea;
• putem cumpara un statut, dar nu respectul;
• putem cumpara sufletul, dar nu viata;
• putem cumpara sex, dar nu iubirea.

Putem cumpara totul, mai putin parintii, partenerul de viata, prietenii, copilul; numai de noi depinde ce alegem sa pastram, sa cumparam, sa fim si sa devenim.