Poveste adevărată: "Soţului meu îi plac bărbaţii"

Dan este exact bărbatul pe care l-am visat întotdeauna: sensibil, atent, amuzant, de încredere. Totuşi, atunci când am făcut lista cu calităţile pe care le doresc la bărbatul visurilor mele, se pare că am lăsat deschisă opţiunea orientării sexuale. Aşa că acum mă lupt să-l păstrez, nu numai cu restul femeilor care l-ar putea dori, ci şi cu bărbaţii.

Ne-am cunoscut pe internet, fiecare având în spate iubiri şi decepţii. La 25 de ani eu trecusem printr-o căsnicie ratată şi câteva relaţii pasagere, în care nu reuşisem să găsesc deloc ceea ce căutam. Şi el fusese căsătorit, avea atunci 28 de ani, şi părea că face parte din categoria aceea de bărbaţi care nu există – prea buni ca să fie adevăraţi. La primele noastre întâlniri mă tot întrebam ce e în neregulă cu el, de vreme ce avea toate calităţile.
 
Până la urmă am încetat să mă mai întreb şi am trăit povestea noastră de dragoste, preferând să cred că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap.
După un an, ne-am căsătorit. Ne iubeam, eram fericiţi, ne completam reciproc, ne simţeam bine împreună, familia lui m-a adoptat imediat ce i-am fost prezentată, mama era înnebunită după viitorul ei ginere.

Totul părea, din nou, prea frumos ca să fie aievea.

După un an de căsnicie lucrurile nu s-au schimbat. Dan a continuat să fie el însuşi. Totuşi, într-o zi l-am surprins uitându-se la nişte fotografii cu bărbaţi goi şi cupluri aflate la plajă. Când l-am întrebat ce sunt, le-a închis repede şi a schimbat subiectul. Asta, fireşte, m-a făcut şi mai curioasă. Am devenit mai atentă.

Mă temeam că obişnuinţa de a căuta pe internet nu a dispărut odată cu găsirea mea. Sunt multe cupluri formate pe Internet, şi care se despart apoi tot din cauza internetului. Probabil, unii capătă dependenţă. Tot caută deşi au găsit ceva ce-i mulţumeşte.

Într-un final, am ales confruntarea. Ăsta e stilul meu, prefer să discut lucrurile pe faţă, fără echivoc. Dan m-a asigurat că nu a mai căutat pe nimeni după ce ne-am căsătorit şi că totul e doar în imaginaţia mea. L-am întrebat de fotografiile acelea şi mi-a spus că într-adevăr era un site, dar pentru bărbaţi, şi că aşa sunt toţi tipii, îşi mai clătesc şi ei ochii din când în când, ca şi cum te-ai uita la filme porno.
 
Totuşi, la filme porno ne-am mai uitat şi împreună, iar acum mă vedeam în postura soţiei încuiate care nu înţelege de ce bărbatul are nevoie de un spaţiu al lui, în afara cuplului. Îmi plăcea să cred că suntem un cuplu modern, şi că eu sunt o fiinţă înţelegătoare şi tolerantă, aşa că o vreme am lăsat-o baltă.

Au mai trecut zilele, săptămânile, dar imaginea acelor bărbaţi goi mă tot sâcâia. În acelaşi timp nu puteam să mă plâng de ceva din căsnicia mea. Lucrurile mergeau bine. Deci ce-i lipsea lui Dan?

Apoi, la una din petrecerile de familie, am avut o discuţie ciudată cu cumnata mea, soţia fratelui lui Dan. Ea mi-a spus aşa, într-o doară (întrebându-mă mai întâi dacă lucrurile merg bine între noi), că se bucură că Dan şi-a revenit. N-am înţeles în ce sens, iar ea mi-a spus că nici ea nu ştia prea bine ce a fost în viaţa lui, dar ştia că prima lui căsnicie eşuase din cauza sexualităţii lui ambigue. Hm! Am rămas şi mai nedumerită de situaţie, mai ales că fostele căsnicii erau pentru noi subiecte închise. Nu le-am explorat la timp, acum părea cumva inutil să le mai disecăm. După mai bine de un an de căsnicie, să te mai apuci să întrebi "dar de ce n-a mers cu cealaltă?”.
 
Lucrurile aveau să se clarifice într-una din zilele în care am ajuns acasă mai devreme şi l-am găsit pe Dan împreună cu un tip, bând o cafea şi discutând foarte intimi pe canapeaua din living-ul nostru. Nu erau dezbrăcaţi, dar ceva din atitudinea lor părea ciudată. Sau poate că mi s-a părut ciudat tocmai pentru că deja mă gândisem la ideea asta năstruşnică de ceva vreme. Dan mi l-a prezentat pe Sorin, ca fiind un amic din armată (toţi bărbaţii au prieteni din armată!?), am mai stat de vorbă câteva minute împreună, iar Sorin s-a scuzat că are treabă şi a plecat. Cam prea rapid.
 
Ceva mai presus de fiinţa mea a reuşit să articuleze nişte cuvinte pe care credeam că nu voi avea vreodată curajul să le spun: "e iubitul tău, nu?”, l-am întrebat pe Dan. Iar el a răspuns la fel de neaşteptat: Da!

Am fost devastată. De fapt, cred că amândoi am fost şocaţi în primul rând de francheţea răspunsului, de parcă altcineva vorbise în locul lui. Dan mi-a spus apoi că bisexualitatea lui este veche, şi că, în ciuda faptului că mă iubeşte şi că îşi doreşte să formăm o familie, nu se poate abţine de la cealaltă plăcere a lui. Pur şi simplu m-a pus să aleg: el cu tot cu iubitul (sau iubiţii) lui, sau divorţul.

Sunt mai încurcată ca niciodată. Am 27 de ani, ştiu ce înseamnă să cauţi acul în carul cu fân, şi ce greu e să găseşti un bărbat ca Dan.

Îl iubesc, iar căsnicia noastră, aşa tânără cum e, este o relaţie de calitate. Dar nu suport ideea de a-l împărţi cu altcineva, fie el bărbat sau femeie. Oare fidelitatea e o chestie atât de desuetă în zilele noastre?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi. Dacă ai trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi crezi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.