In iubirile noastre, in stilul nostru de a iubi, se afla encodata si intreaga noastra fiinta, misterul personalitatii noastre, asa cum in orice perla din siragul zeitei vedice Idra se reflecta toate celelalte
Forta transfiguratoare a iubirii este incomensurabila, ca dovada batranul fabricant de papusi i-a dat viata lui Pinocchio, o simpla papusa de lemn.
Din toate aceste motive, si din multe altele, un grav blestem indian suna astfel: "fie ca tu sa uiti numele iubitei tale".
Deci, exista o cultura indispensabila a iubirii, mai ales daca avem in vedere ca, de regula, pe ruta vietii, in rezonanta cu anotimpurile interioare pe care le traversam, ne lasam sedusi de mai multe ori de penajul ei multicolor si echivoc.
J. Ortega y Gasset (1995) vorbeste si de talentul, de aptitudinea de a iubi, care evolueaza pe o scara extrem de variata, de la vulgar la geniu. In plus, fiecare epoca, fiecare generatie se individualizeaza printr-un anume stil de a iubi, motiv pentru care orice parteneriat erotic intre indivizi din diverse
generatii, oricat ar fi de captivant, nu dureaza, datorita unei diferente stilistice, fiecare fiind obligat, la un moment dat, sa reintre nostalgic in scadenta propriei sale caravane. Prin urmare, exista si o scoala a iubirii, dar o scoala cu un regim aparte, pentru ca, din pacate, nu ne putem baza pe nici o carte, pe nici un dictionar, pe nici o harta, pe nici un maestru.
Insa iubirea trebuie invatata ca pe cea mai subtila arta. Ea se dobandeste mai ales prin experienta directa. Acest adevar este sugestiv ilustrat de o celebra parabola, relatata de Osho (1996, p.25):
Se spune ca un tanar vine la un batran intelept cu rugamintea de a-l ajuta sa descopere calea spre Dumnezeu. Atunci ascetul il intreaba:
- Ai iubit vreodata pe cineva?
- Nu, nu sunt vinovat de un lucru atat de trivial.
Nu am cazut niciodata atat de jos: vreau sa-l realizez pe Dumnezeu.
- Atunci va trebui sa ma scuzi. Te rog sa te duci la altcineva. Experienta mea imi spune ca daca ai fi iubit pe cineva, pe oricine, daca ai fi avut o licarire a iubirii, atunci as fi putut sa o ajut sa creasca, sa se dezvolte, probabil sa ajunga la Dumnezeu. Dar daca nu ai iubit niciodata, atunci nu ai nici o samanta care sa poata creste ca un copac. Du-te si intreaba pe altcineva. Prietene, in absenta iubirii, eu nu vad nici o poarta spre Dumnezeu.
Incercand sa descifram esenta acestei enigme versatile care este iubirea, se poate observa ca, desi omul occidental detine, in portofoliul sau lingvistic, un nume distinct pentru fiecare tip de automobil, el are insa un singur termen pentru a iubi. Unii, ca de pilda englezii, fac totusi deosebirea, de inalt rafinament, dintre "to love" si "to like".
Mai mult, suntem foarte preocupati de rezolvarea problemei handicapatilor, si asta ne onoreaza, dar uitam ca cel mai nociv si mai universal handicap este cel al inimii. Astazi, dragostea e in declin, pentru ca incepe sa nu se mai poarte, remarca cu tristete si sarcasm J. Ortega y Gasset (1995, p.153). Dar de ce iubirea este calificata ca una dintre esentele umane? Exista multiple cauze, cea primordiala fiind aceea ca, fara iubire, rugaciune si meditatie, suntem definitiv inamoliti in chermeza lumii si nu putem merge in sus, ca sa deslusim sensul liturgic al vietii. Mai apoi, iubirea este cea mai integrala si mai delicata marturisire a unui suflet ce isi dezvaluie adevarata sa natura.
Apeland, in continuare, la pensele analizei, sa cunoastem succint anatomia iubirii, mai precis principalele ei forme. Pentru aceasta, vom recurge la un ghid de exceptie, si anume la lucrarea "Iubirea transpersonala" (1989), semnata de Marc Alain Descamps si colab.:
Iubirea canibalica
Este prima forma, o forma instinctiva, pe care individul o uceniceste inca in timpul alaptatului pentru ca, prin intermediul laptelui matern, copilul parca incorporeaza ceva din trupul mamei sale. Desigur, conotatia orala a acestui tip de iubire este evidenta. Din pacate, dragostea canibalica se conserva uneori si dincolo de aceasta varsta, asa incat, pentru persoanele respective, a iubi se confunda cu a manca. Individul in cauza isi iubeste partenerul intr-un stil usor gastronomic, de pilda, ca pe o bucata de ciocolata, pe care doreste nerabdator sa o devoreze. Este vorba, prin urmare, de o iubire orala, antropofaga, ce alimenteaza uzual declaratia: te-as manca!
Iubirea inchisoare
Se refera la o relatie posesiva, o fuziune care merge atat de departe, incat vrea parca sa anuleze personalitatea si libertatea celuilalt, pentru a reconstitui o unitate monadica, indestructibila. Se instaureaza un totalitarism sufocant, cand individul vrea sa stie totul despre celalalt, sa-l controleze neobosit, clipa de clipa, sa-si petreaca doar impreuna cele 24 de ore ale fiecarei zile, fara nici o posibilitate de evadare, printr-un program separat. Exponentul acestui stil de iubire isi trateaza partenerul ca pe o proprietate: casa mea, masina mea... iubita (iubitul) mea (meu).