Un domn are stil, vorbește corect gramatical, nu împrăștie o dâră de parfum în urma lui, știe să asculte, iar singura lui bijuterie este ceasul. Un prost este bădăran (și mă tem de un pleonasm), vorbește mult și prost, se laudă când nu e cazul, își toarnă sticla de colonie ieftină să simtă și vecina de la colț că folosește parfum bărbătesc și în niciun caz nu știe să asculte pentru că el este buricul pământului.
Un domn nu caută perfecțiunea din reviste, ci o femeie care știe să iubească, o femeie care își acceptă defectele și slăbiciunile, frumoasă și în niciun caz vulgară, elegantă și nu în ultimul rând puternică. Un domn știe că o femeie poate fi partenerul pe care se poate baza o viață întreagă. Dar prostul? Un prost vrea un pachet după standardele impuse de cancanuri, de preferat nu foarte inteligentă pentru că are nevoie să se simtă „bărbat” în fața ei. Un prost își dorește o femeie-trofeu pe care să și-o dorească și alții ca el, dar pe care să nu o mai aibă nimeni.
Un domn nu se ascunde în spatele cuvintelor, el acționează. Un prost vorbește încontinuu și nu face mare lucru.
Un domn știe să fie bărbat: oferă protecție, atenție, duritate și sensibilitate atunci când trebuie. Un domn știe să-și seducă femeia, știe să o facă să se simtă doamnă când a ieșit pe ușă, știe să-i ofere încrederea necesară pentru a fi femeia pe care și-o dorește în dormitor. Un prost face pe durul tot timpul pentru că el este bărbatul “greu de prins”, își neglijează femeia din același motiv, ba mai mult decât atât, o judecă dacă i se pare nonconformistă, este orgolios și nu are niciodată o explicație pentru acțiunile sale.
Un domn știe când să ofere flori, un prost o face când greșește.
Citește continuarea aici.