Să fii expat nu e uşor. Eşti singur în cea mai mare parte a timpului, cele mai multe momente de socializare au loc on-line, cu cei de acasă, şi blamezi oraşul de adopţie pentru toate relele şi momentele de singurătate. Cu toate astea, te linişteşte gândul că ai unde să te întorci, iar familia şi prietenii te aşteaptă oricând cu braţele deschise.
În România, războiul este o poveste dintr-o altă lume, dar pentru alţii este un coşmar pe care îl trăiesc aproape zilnic. Cele mai triste persoane pe care le-am văzut sunt cele din Siria; războiul este principalul lor subiect de conversaţie, sunt îngrijoraţi că nu pot lua legătura cu cei de acasă şi vorbesc frecvent despre bombardamente şi locuri care au dispărut.
Pentru mine însă, prima oară când am auzit elicopterele survolând foarte aproape de locul de muncă de aici şi la altitudine joasă, n-am ştiut dacă e cazul să-mi fac repede bagajul şi să plec acasă cât mai pot sau să-mi văd în continuare de treburi. În jurul meu, toţi erau liniştiţi şi nimeni nu părea să bage de seamă zgomotul asurzitor de afară.
Totuşi, l-am întrebat pe un coleg ce se întâmplă: „în fiecare miercuri fac antrenamente”, mi-a răspuns fără a-şi ridica ochiii din calculator. „Nu te îngrijora”, a adăugat el. Şi aşa a fost; antrenamentele au continuat nu numai miercurea, ci şi în alte zile lucrătoare. Elicoptere, avioanele militare, toate au survolat pe rând şi, la fel ca ceilalţi, am ajuns să ignor zgomotul de fond şi să pot să lucrez. Recent, am văzut la locul de muncă poliţişti care verificau zona cu ajutorul câinilor special antrenaţi, numai că de această dată nu mi s-a mai părut ciudat. Pentru că aşa cum se spune în Emirate, unele lucruri e mai bine să le iei aşa cum sunt, fără să mai pui întrebări.Cu toată obişnuinţa, dorul de cei dragi este mare şi sunt momente în care aş porni chiar şi pe jos spre casă. Totuşi, îmi dai seama că sunt mult mai norocoasă decât alţii. La o cafea cu o colegă din Siria, o prietenă de-a ei, de aceeaşi naţionalitate cu ea, îi povestea vizibil iritată ceva în arabă. După câteva minute, colega mea s-a întors către mine, arătând cu degetul spre prietena ei: oraşul în care s-a născut şi a crescut aceasta nu mai există acum pe hartă.
Posteaza comentariu