Cum să-ţi găseşti o casă în Abu Dhabi? 3 variante

Să găseşti o casă în Abu Dhabi e o adevărată aventură. Ai nevoie de nervi tari, răbdare şi mai ales de noroc.

La început, lucrurile par simple; cât de greu poate să fie să găseşti o garsonieră sau o cameră decentă într-un oraş cu mii de clădiri înalte de peste zece etaje?

În realitate însă, lucrurile stau exact pe dos. Pentru a găsi o locuinţă, ai doar trei variante: anunţuri postate pe un site „cu de toate”, prieteni care cunosc pe cineva care închiriază o casă sau un agent imobiliar.

Cele mai multe oferte sunt pentru indieni şi filipinezi (cei din urmă au dezvoltat o adevărată reţea imobiliară), iar majoritatea locuiesc la comun; pe scurt, o cameră lungă cu paturi înşirate, uneori suprapuse ce amintesc de taberele de la mare din anii ’90. Locuinţele decente sunt considerate „de lux”, iar chiria pe o lună este aceeaşi cu una plătită pentru un duplex modern în centrul Bucureştiului.

Dacă vrei garsonieră plăteşti chiria în avans pe un an, la care se adaugă depozit pentru utilităţi, şi de multe ori sunt necesare investiţii pentru electrocasnice şi mobilă.

Comision cât o vacanţă

Am avut doar zece la dispoziţie şi puţine opţiuni ca să găsesc o locuinţă: cei pe care îi ştiam nu aveau cunoştinţe care să închirieze, iar colaborarea cu un agent imobiliar s-a terminat repede: după multe încercări nereuşite, ia capătul firului a răspuns un bărbat care vorbea o engleză îngrozitor de proastă, dar care şi-a făcut cunoscute pretenţiile finanicare încă de la început: „trii tauzănd”.

Pe scurt, un comision cam cât o săptămână de vacanţă într-o capitală europeană. Ce a mai spus agentul după...numai el ştie.

Aşa că am postat plină de încredere un anunţ pe site-ul dedicat cauzelor imobiliare, iar marele meu noroc a fost că o prietenă stabilită de câţiva ani în Emirate mi-a sugerat să nu fac greşeala să scriu şi numărul de telefon.

Deşi în titlu am specificat că vreau o colegă doar din Europa sau America, cele mai multe mesaje au venit de la indieni, pakistanezi şi egipteni. Toţi bărbaţi. „Sunt căsătorit, locuiesc cu familia, dar am o cameră pe care poţi să o împarţi cu mine”, era unul din anunţurile venite de la un indian. „Aş vrea să locuieşti cu noi. Obişnuim să gătim. Te deranjează?”, m-a întrebat un altul. Am modificat anunţul, iar de data aceasta am scris cu majuscule „doar pentru fete” şi locuitorii căror ţară să nu mă contacteze.

Ajunsesem să ştiu ofertele de închiriat pe de rost, pentru că mai tot timpul verificam dacă au apărut anunţuri noi. Din păcate însă, primeam un răspuns aproape standard: „locuinţa este doar pentru filipinezi”.
Primul apartament pe care l-am văzut era în centrul oraşului şi avea „de toate”: miros de mâncare asiatică, soare care bătea în geamul camerei toată ziua, aglomeraţie, preţ dublu decât era cazul şi vedere direct spre moschee.

A urmat o locuinţă de vis, cu camere mari, vedere spre mare, design realizat cu stil, mobilă modernă şi chirie pe măsură: fix două treimi din salariul meu; apoi, un apartament mare şi stilat, cu un cuplu ciudat, de peste 50 de ani. Aveam senzaţia că sunt protagonistă într-un film nereuşit, iar găsirea unei locuinţe decente mi se părea o misiune imposibilă.

Entuziasmul de la început mă părăsise şi aveam mai puţin de două zile la dispoziţie să mă mut când am primit un mail de la o fată de vârsta mea, aflată în căutarea unei colege. Eram convinsă că va fi doar o altă vizionare nereuşită, dar am găsit un apartament cochet, într-un cartier frumos, cu magazine, restaurante şi tot ce-mi trebuie, la îndemână.
M-am mutat chiar a doua zi. După zece zile de căutări eram epuizată, dar cu ultimele puteri am reuşit să zâmbesc, mulţumită că am unde să stau.