Corina Alexandru este o femeie fericita. Corina Alexandru este o femeie zambitoare, in preajma careia iti este greu sa fii trist. Daca stai de vorba cu ea, parca toate grijile si problemele pe care le ai incep sa ti se para niste fleacuri. E ca si cum ai asista la un seminar menit sa te motiveze, un seminar in care ti se demonstreaza ca viata este frumoasa indiferent de cat de grea ti se pare si de cat de multe ai avea de infruntat. Chiar daca de sase ani lupta cu cancerul ganglionar, viata Corinei este roz si lupta ca vietile oamenilor asemeni ei sa fie roz. Viata capata o alta forma si o alta valoare dupa ce Corina iti spune povestea vietii ei.
"De mica am fost o fire rebela, mi-a placut sa fac sport si cam toata viata am facut numai ce am vrut. Asa s-a intamplat si in anul 1980 cand ramanand insarcinata am hotarat sa fac copilul indiferent de ce avea sa se intample. S-a dovedit a fi cel mai bun lucru care mi s-a intamplat in viata. Pentru mine nasterea Andreei a fost cel mai frumos moment din viata mea, chiar daca necasatorita fiind nu am primit acel buchet de flori pe care il primeste orice proaspata mamica de la sotul ei. Nici una din rautatile de care m-am lovit ulterior din partea oamenilor nu a facut ca o singura clipa sa-mi para rau ca am dat nastere celui mai frumos copil din lume. De multe ori imi place sa spun ca daca cineva cunoaste persoane care doresc sa aiba copii frumosi si destepti, sa vina la mine.
Au trecut anii, fara ca macar o data sa ma gandesc ca viata poate oferi surprize din cele mai neasteptate.
In anul 1999, pe 18 septembrie, a doua zi dupa nunta surorii mele, am facut o hemipareza urmata de o serie de internari in sectia de neurologie a Spitalului Judetean Clinic Constanta.
Am simtit ca totul s-a naruit, intr-o fractiune de secunda mi-a trecut prin fata ochilor toata viata mea, copilaria, adolescenta, minunatul moment cand am primit cel mai frumos cadou de la viata, pe fiica mea. Ma macinau tot felul de ganduri. Imi reveneau in minte filmele pe care le vazusem cu si despre suflete chinuite, macinate de aceasta ingrozitoare pecete, cancer. Singurul gand care ma bantuia era acela de a ma sinucide.
Mi-am amintit in acele momente de cumpana ca am o responsabilitate morala fata de fiica mea si mi-am dat seama ca nu pot si nu am dreptul sa-i pun pe umeri o asemena povara. Atunci, in acel moment in care timpul parca se oprise in loc, mi-am luat inima in dinti si am plecat spre sectia de oncologie a Spitalului Clinic de Urgenta. Am ajuns in salonul 2111, salon ce avea sa-mi devina intr-un fel al doilea dormitor din a doua casa a mea, Sectia de oncologie a Spitalului Clinic Judetean de Urgenta Constanta. Am ocupat singurul pat liber care era langa usa si am inceput din nou sa plang. Ma gandeam ce va fi de aici inainte si daca nu ar fi mai bine sa pun capat tuturor chinurilor, intrebarilor si temerilor care ma macinau. In acel moment in salon a intrat fiica mea Andreea, speriata, incercand sa-si ascunda teama. Atunci am inteles ca nu aveam dreptul sa fac un gest necugetat. Andreea era in clasa a XII-a, avea in fata examenul de bacalaureat, dupa care examenul la facultate. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine atunci, dar stiu ca am inceput sa plang si sa-i spun ca totul va fi bine si ca in nici un caz cancerul nu va fi acela care ma va omori, ca voi trai 100 de ani si ca imi voi creste nepotii si ca boala nu este decat o incercare, un alt examen pe care trebuie sa-l dau si pe care il voi lua cu brio. De fapt, tot ceea ce spuneam era mai mult pentru mine, ma incurajam si spuneam tot ce mi-as fi dorit sa aud de la altcineva.
Din acel moment am refuzat titlul de bolnav de cancer si am spus ca atat eu cat si toti cei internati in aceasta sectie suntem pacienti ai sectiei de oncologie. Am inceput chimioterapia pe 25 decembrie 1999, intr-o zi geroasa, cand afara ningea si parca fiecare fulg, acea steluta din apa pe care numai Dumnezeu stie sa o faca asa de frumoasa, imi trecea prin vene. Prima cura a durat patru zile, care pentru mine au fost cele mai lungi si cele mai grele zile din viata mea, cel putin asa am crezut atunci si Doamne, cat aveam sa ma insel... eram abia la inceputul unui drum lung cu o panta ingrozitor de greu de urcat. Si de cate ori am crezut ca am ajuns la capatul drumului o luam de la capat si de fiecare data parca era tot mai greu de suportat, mai ales ca de acum eram experta, stiam ce ma asteapta si, de la o cura la alta, aveam perioada imediat post chimioterapeutica tot mai greu de depasit atat din punct de vedere fizic cat si psihic.
Au urmat sase cure de chimioterapie, asta insemnand sase internari la un interval de 21 de zile, cand 4 zile se fac citostatice cu toata 'splendoarea' lor: stari de voma si stari generale proaste, cand prin vene parca iti curge plumb topit, cand mintea iti este tulbure iar judecata iti este intunecata.
Pe 5 ianuarie 2000, o buna prietena a mea a nascut si bineinteles ca nu puteam lipsi de la maternitate. La cateva ore dupa nastere, am avut mici discutii cu sotul prietenei mele si stand pe o bancuta din spital, am facut acel gest feminin de a-mi trece mana prin par. A fost un moment dramatic. Mana mi s-a umplut de par. Am repetat gestul mecanic, timp de vreo doua ore. Plangand am plecat pe jos pana acasa continuand sa-mi adun cu mana parul. Cand am ajuns acasa mai aveam cateva smocuri de par. M-am oprit in fata oglinzii si am inceput sa rad plangand. Este foarte greu sa descriu sentimentul care te incearca in momentul in care te uiti in oglinda si vezi o alta persoana dar iti dai seama ca este propriul chip schimonosit inca o data de boala.
Consider ca aceasta boala te umileste, dar daca reusesti sa te aduni si sa te mobilizezi poti sa o tratezi cu propriile arme. Mi-am jurat ca in aceasta lupta inegala cu cancerul eu voi fi cea care castiga, chiar daca va trebui sa trisez. Voi folosi toate mijloacele care imi stau in putere sa ma opun bolii si primul pas pe care l-am facut de cand m-am 'scuturat' si am inceput razboiul a fost acela ca m-am declarat fericita ca m-am imbolnavit, caci altfel nu mi-as fi facut atatia prieteni noi si poate as fi trecut mai nepasatoare pe langa cei aflati in suferinta. Nu as fi putut intelege atat de bine ce inseamna viata si ce este cu adevarat valoros in viata.
Eu am fost si am norocul sa fiu acel gen de om pentru care orice lovitura in fund inseamna de fapt un pas inainte. Orice necaz mi s-a intamplat in viata a avut rolul de a ma cali. Am ingenuncheat de multe ori dar niciodata nu am cazut. Tot timpul am considerat necazurile ca o provocare si am spus: 'ei bine, sa vedem ce altceva mi se mai poate intampla?' Aceeasi atitudine am avut-o si dupa ce m-am trezit din socul avut la primul contact cu cancerul - citostaticele si cobaltoterapia. Chiar si aceasta incercare m-a intarit si m-a facut sa declar razboi fara negociere de pace cancerului. Mi-am spus: "da, foarte bine, nici nu stii cu cine ti-ai pus in card. Nu am sa te las sa faci ce vrei cu mine si nici cu cei pe care ii voi cunoaste si in viata carora ai intrat fara sa bati la usa sufletului si fara sa intrebi daca esti bine venit."