"El secreto de sus ojos"...

"Trebuie sa vezi ochii aceia... exprima dragostea pura", (ne) invita protagonistul din "El secreto de sus ojos", castigatorul de anul acesta al Oscarului pentru film strain. Daca "Un prophete", de Jacques Audiard si "Das weisse Band", de Michael Haneke, au fost favoritii acestei categorii a Premiilor Oscar 2010, obtinand la Cannes - cel mai important festival de film al lumii - Marele premiu al Juriului, respectiv Palme d'Or, iata ca membrii Academiei Americane de Film au fost sedusi de captivantul thriller argentinian "The Secret in Their Eyes", filmul presarat cu dialoguri sclipitoare, care urmareste "destinul" a doua povesti de dragoste, desfasurate pe parcursul a 25 de ani.

Ce a prevalat in favoarea filmului argentinian in ochii membrilor Academiei? Fara sa fie o decizie pe care o agream, vom incerca sa dam un raspuns in randurile ce urmeaza, analizand toate cele cinci filme straine aflate in competitia pentru un Oscar.

"Das weisse Band", al lui Haneke, "The Milk of Sorrow", semnat de Claudia Llosa si Ajami (regia: Scandar Copti, Yaron Shani) cantareau foarte greu ca miza. Nemaivorbind ca in "Das weisse Band" totul este perfect calibrat, iar preocuparea lui Haneke pentru organizarea minutioasa a actiunii este magistrala - regizorul dovedind inca o data ca este bun povestitor. Pe de alta parte, Claudia Llosa ofera in al sau "La teta asustad/The Milk of Sorrow" o pleiada de scene memorabile, multe dintre ele privind, paradoxal, momentele de veselie din mahalaua saraca, dar colorata, in care traiesc protaginista - Fausta - si familia ei, imaginile vioaie (ca aceea in care Fausta apare cu o floare rosie in gura), alternand cu altele dure (un caine devoreaza un porumbel, oferit de eroina insasi). Iar Scandar Copti si Yaron Shani fac din Ajami un film asemanator cu "Crash", dar ajung la un rezultat mult mai bun.

Lasand la o parte reusitele regizorilor, sa ne intoarcem la miza. "Das weisse Band" e o povestire inspirata din realitate: un film de suspans cu perspective socante asupra naturii umane, explicand de ce oameni obisnuiti fac (sau consimt la) lucruri ingrozitoare.

Haneke descopera o legatura intre modul in care se poarta parintii cu copii si modul in care conducatorii (cei politici) se achita de obligatiile lor.
Filmul se petrece intr-un sat din Germania,in jurul anului 1913, iar voice-over-ul din deschidere explica faptul ca povestea s-ar putea sa nu aiba acuratete (deoarece povestitorul insusi este in varsta), dar este adevarata - "unele lucruri care s-au petrecut in tara" (este vorba de perioada premergatoare Primului Razboi Mondial). Cea mai mare parte din sat e cu totul dependenta de baronul si baroneasa locului, care ii trateaza ca pe slujitori, folosindu-i drept muncitori agricoli, servitori in casa, slujnice si orice altceva. Satenii se tem de acesti stapani, in acelasi fel in care toti muncitorii care depind de un salariu se tem de sefii lor. Zilele trec intr-o stare de nefericire calma, pana cand unele intamplari stranii tulbura ritmul lenes al existentei.Mai intai, doctorul satului este ranit grav dupa ce calul i s-a impiedicat intr-o sfoara trasa de cineva de-a curmezisul drumului. Apoi fiul baronului este rapit si torturat, in ceea ce seamana cu o pedeapsa minutios pregatita - dar pentru ce anume? Nimeni nu-si poate da seama. Intre timp, sunt prezentati diversi localnici: pastorul, o figura dictatoriala, care isi trateaza proprii copii cu atata autoritate, incat le pretinde sa ii sarute mana; un agricultor a carui sotie a murit intr-un accident de munca; o sateanca care - desi are un fiu retardat - are o aventura cu doctorul satului; si povestitorul insusi, pe atunci timidul invatator din sat.

Tema filmului este una in esenta politica: oamenii se poarta dupa cum au fost invatati, si cine seamana vant culege furtuna. Daca in educatia unui copil reactia la o greseala consta in a-i da bataie, este evident ce va invata despre cum trebuie sa se poarte cu oamenii si cum se rezolva problemele. Iar cei care sadesc furie si discriminare intr-o comunitate trebuie sa accepte ca aceste sentimente, odata si odata, vor rabufni.

Plotul filmului e politist - cine e criminalul? - ceea ce functioneaza bine. Autorul da suficiente indicii catre posibilul raspuns (pentru ca da, exista un raspuns), fara a-l "servi" prea usor. La final, el dezvaluie indeajuns, si in acelasi timp lasa unele detalii intr-un aer de ambiguitate.
Filmat in alb-negru si fara coloana sonora, "The White Ribbon" este un fel de slow-motion, dar ritmul lui lent e mai degraba incitant decat obositor, tensiunea acumulandu-se incetul cu incetul.