"El secreto de sus ojos"...

Pe de alta parte, vorbind tot in termeni de miza, "Ajami" ar fi trebuit sa cantareasca la fel de greu in ochii Academiei ca un "Das weisse Band".

Titlul se refera la un cartier din Jaffa, Israel (cartier descris destul de schematic) unde musulmanii, crestinii si evreii traiesc impreuna, dar nu in relatii bune. Pentru inceput, un adolescent este impuscat in fata casei. Povestitorul, un baietel pe nume Nasri (Fouad Habash), vecin cu victima, sustine ca tinta era de fapt fratele lui de 19 ani, Omar (Shahir Kabaha), un tanar la locul lui, dar care a intrat in vizorul unui grup de beduini din cauza ca unchiul baietilor l-a impuscat pe unul de-al lor (in realitate respectivul beduin incerca sa-i jefuiasca unchiului restaurantul).

Abu Elias (Youssef Sahwani) se ofera sa impace familia lui Omar cu grupul de beduini: dar prin asta, Omar devine dator lui Abu Elias, si vai de cine ii e dator. Doar pentru a inrautati lucrurile: Omar si fiica lui Abu Elias, Hadir (Ranin Karim) vor sa se casatoreasca, dar Abu Elias se opune.

Si e doar inceputul unei incurcaturi de personaje si povestiri, toate legate intre ele. Abu Elias se foloseste de un pusti de 16 ani, Malek (Ibrahim Frege), imigrant ilegal din West Bank, care incearca sa faca rost de bani pentru a-si ajuta mama bolnava. Malek si Omar mai au un prieten, Binj (Scandar Copti, unul dintre scenaristii-regizori), care are probleme cu drogurile. Intre timp, Dando (Eran Naim), un politist, isi cauta fratele.

Filmul - cu scenariul si regia impartite de Scandar Copti (un arab israelian) si Yaron Shani (un evreu), aflati ambii la primul lor film - isi deruleaza "capitolele" in afara unei ordini cronologice, lucru ce permite prezentarea faptelor din puncte de vedere diferite. Astfel, multe dintre banuielile spectatorului se dovedesc gresite. Iar acest lucru e probat o data ce mai multe fapte ies la iveala. Filmul incepe cu scena in care un trecator nevinovat e impuscat deoarece a fost confundat cu Omar. Si aceasta greseala tragica e revelatoare pentru tot restul filmului: o serie de lucruri gresit intelese, cu repercusiuni tragice. E inevitabila o comparatie cu "Crash", cum spuneam si mai sus, desi Ajami porneste de la filmul american si ajunge la un rezultat mult mai bun. Atat Copti, cat si Shani lucreaza preponderent cu actori neprofesionisti si le permite sa improvizeze cat mai mult la capitolul dialog, conferind filmului un aer de autenticitate; iar coincidentele care leaga personajele sunt naturale, nu cautate, si sunt reprezentative pentru modul in care caile strainilor se intalnesc: "Stiu ca pot sa simt ceea ce e pe cale sa se intample", povesteste Nasri la inceput: si un sentiment de spaima bantuie intregul film.

"Ajami" este intunecat, dar nu pesimist - mai degraba generator de suspans. Ca si alte filme bune, poate sa ne duca in locuri intunecate - dar fara a ne abandona acolo. Cartierele rau-famate ale Israelului sunt la fel cu cartierele rau-famate de peste tot, si totusi personajele - desi vinovate - nu sunt culpabilizate: musulmani, crestini, evrei, sunt vinovati pentru ca asa e natura umana.

"The Milk of Sorrow" ar fi putut, de asemenea, sa atraga foarte multe voturi. Deceniile de violenta din Peru (anii '70 -'90) constituie fundalul acestui film lent, dar reusit, semnat de Claudia Llosa. Primul film al regizoarei a fost proiectat atat la Sundance cat si la Rotterdam, castigand si un Urs de Aur la Berlin. Filmul este static si sumbru.

Fausta (Magaly Solier) e nascuta ca urmare a unui viol, in timpul celei mai violente perioade din istoria Peru-ului. La moartea mamei (care se petrece la inceputul filmului), Fausta se hotaraste sa-i transporte ramasitele inapoi din mahalalele orasului Lima in satul ei natal. Pentru a reusi, trebuie sa-si infrunte teama uriasa care a facut-o sa fie singuratica toata viata, avand in acelasi timp probleme cu seful care nu vrea sa-i dea banii meritati.

Dupa o vizita la doctor impreuna cu unchiul sau Lucido (Marion Ballon), spectatorul afla ca Fausta, dupa ce si-a introdus un cartof in vagin cu multi ani in urma, a facut ca tuberculii sa i se raspandeasca in corp - o alegorie a fricii care s-a perpetuat in constiinta, in registrul unui "realism magic" latino-american (la finalul filmului, eroina va planta cartoful "magic" - iar acesta va scoate frunze verzi).

Filmul se bucura de o imagine bine realizata, cu multe scene memorabile, insa - cea mai de efect tehnica - sunt cantecele pe care intai mama defuncta, apoi Fausta insasi, le canta de-a lungul filmului - ele vor ramane in memoria spectatorului. La sfarsit, Fausta a ajuns la ocean, cu ramasitele mamei: ea canta incet si emotionant: "Priveste marea, mama!".

Pe de alta parte, "Un prophete", de Jacques Audiard - filmul caruia ii dadeam cele mai multe sanse la Oscar anul acesta - chiar daca nu are la baza fapte reale - este o saga despre inchisoare, ce arunca o perspectiva noua asupra incarcerarii. Un tanar fara o identitate, semi-analfabet, iese din carcera cu un trecut si o identitate. Reputatul critic de film Roger Ebert vorbea intr-o cronica despre crima din "Un prophete" - diferita de majoritatea crimelor pe care le-a vazut in filme. "Neindemanatica, dizgratioasa si brutala, la sfarsit asasinul ramanand foarte marcat, tremurand. Daca tremura de suparare, usurare sau furie, nu se stie. Asta e cheia filmului. Vedem, ne uitam, dar nu putem spune. Adesea asa e cand asistam la acte de violenta. Cei capabili de crima traiesc parca mereu in alta parte".

Si daca asa sunt cele patru filme cu care a concurat "El secreto de sus ojos", sa ne aplecam acum atentia asupra acestei productii.