Ciorba, cea mai generoasa mancare

Cand vine vorba de ciorba, cu totii suntem in aceeasi oala. Nu poti sa te impotrivesti acestui joc de cuvinte - cel putin nu in Balcani. Ciorba este destinul nostru national, zonal si global, si in acelasi timp un delicios fel de mancare. Compozitia ei e identica cu cea a vietii publice si politice din zona: 80% apa, restul bucatele taiate mici, plutind in devalmasie.

S-ar zice ca ciorba e o constructie egalitarista, nivelatoare. Cel putin cea fara ciolan (acela prefigureaza oarecum regimul de mana - femur, tibie, etc - forte). Ciorba este socialismul avant la lettre: cubuletul de cartof nu-i mai mare decat cel de carne.

Mararul nu e mai important decat sfecla. Cel putin nu in retetele de la bunica mea ... Se serveste fierbinte, ca sa nu-i bagi de seama defectele. Intre care cel mai mare pare a fi tocmai suprafata fara relief pe care o prezinta lumii exterioare. Ciorba e plata, la fel ca si societatile de consumatori ai ei.

Poate tocmai de aceea la ciorba se adauga indeobste ardei, care simuleaza poate dezbaterea de idei, curentele de opinie si pasiunea. Ardeiul in ciorba are un echivalent, in lumea de dincolo de farfurie, in importurile de idei scandaloase din gradinile vecinilor: egalitatea intre sexe sau moralitatea in politica, de exemplu. Ne plac chestiile astea exotice si muscam cate-un varf din ele... Cu toate astea, nici un ardei n-a schimbat vreodata reteta ciorbei: desi cu siguranta ii da o neasteptata vigoare, el nu potoleste decat 0.001% din nevoia de hrana a organismului. Social sau uman. Care stie el bine de ce-are nevoie in dimineata de dupa ce-a mai facut o boacana: de-o ciorba acra, nu de remuscari!

Ciorba post-moderna se serveste in farfurie cu sectiune patrata (in restaurantele de mari figuri, populate insa de oraseni la a doua generatie). Cea traditionalista se intoarce la farfuriile de lut ars, in restaurante cu specific national (in care, desi te-ai astepta la portrete cu Eminescu sau Cioran, peretii sunt tapetati cu piei de oaie!).

Chiar si in lumea birourilor, dominata de companii de catering, ciorba gaseste cumva culoarul de plastic prin care sa se intoarca la noi. E firesc: compozitia din farfurie e foarte asemanatoare cu cea de personal. La un birou sta ceapa calita, tipa aia plictisita de barbat si prea in varsta sa mai gaseasca altul, care tipa la toata lumea pentru te miri ce. La un altul e conopida tinerica ce iti lasa un gust de neuitat - dietetic si imoral in acelasi timp. Iar in sala de sedinte stau amestecate bucati mari de carne de vita de import si jumari nationale. Manageri expati si romani, cautand impreuna gustul delicioasei margini de profit de 40% ... Tot inainte, cu toate patru ochiurile aprinse! Pe de alta parte, ciorba sociala se gateste la foc mic.

Ce e trist peste toate la ciorba noastra nationala e ca toate bucatelele care plutesc in ea sunt, s-o spunem pe sleau, moarte. Carnea vine de la un animal decedat, sucul de rosii a fost fruct acum doua sezoane, leusteanul era ieri vesel si viu in gradina ... Toate stau inerte in farfurie, colectie de proteine si oligo-elemente fara indoiala utile organismului, insa fara nici un pic de viata. Nu-ti vine sa intri in vorba cu ele, sa le iei un interviu, sa le duci la un festival. Nu-ti vine decat sa le mananci.

Dar e si asta un destin. Destinul ciorbei noastre, in care, daca sufla bine aburul si asteapta sa se linisteasca apa, orice roman se poate vedea, ca intr-o oglinda.

de Lucian Mandruta