Toate treburile au o rânduială şi toate trebuie făcute la timpul lor. Da, când vine vorba de un control medical sau de sarcinile de serviciu. Nu şi atunci când îţi vine să sari coarda în faţa blocului la 60 de ani.
În clasele mele primare, am avut o doamnă profesor pe care mi-o aduc bine aminte şi acum din două motive. Primul, pentru că ne-a zis, mie şi colegilor mei de atunci, că pentru greşelile gramaticale de limbă română nu există nicio scuză. Al doilea, pentru că ne-a zis, tot nouă, pe atunci, că toate lucrurile trebuie musai făcute la timpul lor. Pentru cea de-a doua afirmaţie, ne-a dat şi un exemplu.
Spunea aşa: "Eu, femeie respectabilă, la 60 de ani, ia spuneţi voi, cam cum aş arăta eu să sar acum coarda în faţa blocului?". Cu tot respectul pentru fostul meu pedagog, cu prima ei afirmaţie sunt şi acum de acord, cu cea de-a doua însă, nu.Când am intrat prima dată în sala de clasă a unei şcoli canadiene postliaceale, un lucru l-am constat prima dată cu uimire. Că studenţii nu aveau vârstă. Oameni de toate culorile în ceea ce priveşte etatea stăteau, şcolăreşte, în bănci, nu ca să-şi justifice vârsta, ci existenţa. În mentalitatea canadiană, transpusă, întocmai, în viaţa lor de zi cu zi, a merge la şcoală (din nou) sau, ca să folosesc expresia englezească locală, "going back to school" nu are tot timpul o directă legătură cu starea biologică a omului.
Pentru ei nu e niciodată prea târziu să se reapuce de o treabă sau alta, dacă vor. Nu e nimic în dezordine să-şi schimbe cariera în mijlocul vieţii. Sau să vrea ca, prin intermediul unei şcoli, să-şi îmbunătăţească anumite abilităţi ori să-şi cizeleze anumite talente chiar şi la vârsta pensionării, adică atunci când, folosind o binecunoscută expresie românească, îi caută "cinev"a pe acasă. Sau ca după o tinereţe de "huzur", să vrea să se pună serios cu burta pe treburi mai serioase.Teoretic, acest lucru este, evident, posibil, şi în România şi, în anumite, situaţii se şi întâmplă, dar destul de rar.
Mulţi însă, deşi, poate ar fi încântaţi de idee, se lovesc, de multe ori, de greaua povară a mentalităţii care indică un timp anume pentru fiecare lucru în parte. "Unde să mă mai apuc acum de...cântat la pian?! N-am făcut-o când trebuia, adio!". Sau "Mi-am ratat cariera. Poate era mai bine să...". Ceea ce poate îngreuna astfel de demersuri la vârste mai înaintate nu e nici pe departe timpul, timpul tradus printr-o anumită cantitate de ani în spate, ci lipsa de timp. Lipsa de timp tradusă prin anumite responsabilităţi, poate, faţă de alţii, dar nici atunci nu e o scuză, ci doar o conjunctură. Dar conjucturile se schimbă...Şi, referitor la profesoara mea şi coarda ei, da, se poate şi aşa, fără nicio jenă. Am colege de sală care sar coarda şi la 60 de ani. Că vor să facă asta. Că nu mai prea pot, asta e altă poveste :).
Citiţi şi jurnalul meu, Expat în Canada...