Tabara de vara in 900 de km

Daca cineva ar avea rabdare, sau timp, sau ar fi interesat sa urmareasca povestile de dragoste care se ivesc pe Camino, ar putea scrie o carte despre tabara miscatoare de vara pentru adulti. Eu aveam tot timpul din lume si rabdare sa contemplu felul in care oamenii se deplasau in jurul meu. Cu zambetele si rucsacurile lor.

Ajunsesem sa stiu unde se cazasera unii sau altii dupa rufele pe care le vedeam fluturand pe sarmele hanurilor, asa, in bataia vantului si in mangaierea soarelui. Stiam la ce ora isi pun unii ceasul sa sune dimineata ca sa porneasca la drum, imi dadeam seama in functie de fasaitul pungilor de plastic in care isi impachetau unii hainele sau altii mancarea cat de greu e rucsacul lor si cum le fusese unora ziua dupa pungile de sub ochi. Deveneam pe zi ce trecea din ce in ce mai bronzati cu totii si din ce in ce mai supli, mai sprinteni, desi drumul isi aglomera kilometrii in experienta asta.

Acum, la masa mea de scris de-acasa, cu cafeaua mea fara lapte, dupa ce mi-am revazut prieteni dragi si dupa ce-am povestit lucrurile memorabile pe care le-am tinut minte, cand ma gandesc la toate cate s-au intamplat, simt o recunostinta calda pentru ca am fost in mijlocul intamplarilor acestora, care, in loc sa ma deruteze, m-au ajutat sa inteleg si mai bine ca, de fapt, viata intreaga e o continua alergare dupa sau de dragoste. Si ca e cat se poate de ok asta.

Ca oamenii de pe alte coordonate ale lumii iubesc altfel, poate mai profund si mai putin cinic decat cei de-aici si nu trebuie sa va suparati ca spun asta. Daca nu as fi plecat capsata de povestile auzite aici, daca nu mi-as fi pierdut timpul cu aberatiile unor femei ce-si cereau drepturile pe teritorii sau pe apartenenta altuia, daca nu as fi intalnit barbati cu trei amante sau neveste tradatoare cu fundul in sapte barci, care mai dadeau si lectii despre amor, poate ca n-as mai fi fost atat de uimita de felul in care unii mai degraba ar prefera sa fie singuri decat sa-si vanda sufletul pe nimic.

Romania pe Camino

Era de-ajuns sa ma aflu pe o trecere oarecare de pietoni din Spania, dintr-un nu conteaza ce oras, sa vad masinile aliniate fara vreo nevoie urgenta de depasire, si sa ma gandesc la traficul de pe strazile Bucurestiului si la claxoanele alea absolut agresiv-cretine care scot din minti calmul oricui.

M-am plimbat pe strazi largi fara sa ma lovesc de masini parcate pe trotuare, fara sa vad blocaje in intersectii. M-am plimbat prin paduri pustii si pe campii si mai pustii fara sa ma simt amenintata de nimic si de nimeni, am zambit strainilor si am pus intrebari sau mi s-au adresat intrebari doar din curiozitate, fara sa vad in privirile barbatilor acea lipicioasa senzatie de libidosenie pe care trebuie s-o suport din cand in cand pe strazile Bucurestiului, ci un respect profund pentru ca sunt om, mai mult decat atat, pentru ca sunt femeie, o calda protectie abia sesizabila, nederanjabila, ca daca am nevoie de ajutor vreodata, cine stie cum, e de-ajuns sa-l cer si imediat il voi primi fara sa ma bruscheze cineva ca am indraznit sa fiu la ananghie.

Singurii oameni pe care i-am auzit injurand in ultimul hal in Spania au fost romani, si chiar inainte sa pricep ce spuneau, i-am recunoscut dupa agresivitatea tonului si supararea frustranta in care le explodau injuraturile. Singurii oameni care m-au deranjat au fost cersetorii din centrul istoric al Burgosului, aceleasi voci penibile, care cereau - intr-o spaniola cu accent romanesc - mancare pentru copiii lor mucosi si murdari, pe care-i aratau ca pe o boala, o prelungire cangrenoasa a vietii lor inutile.

De aceea, atunci cand o italianca dintr-un han din Pamplona, afland ca eu, Alin si Mayra suntem romani, a izbucnit intr-un speech furios la adresa prostituatelor romance, a hotilor si a pungasilor de origine romana din tara ei, i-am inteles supararea mai bine. Dar gestul de strangere a borsetei la piept si faptul ca i-a spus sotului: "Vezi ca sunt romani si pe-aici!", m-a scos din minti. N-a potolit-o nimic din judecatile ei de valoare si de fiecare data cand ne-a mai zarit pe drum dupa aceea ne-a aruncat privirea aceea dezgustata de parca eram niste carabusi ce existau pe planeta din bunavointa ei. Desigur, ne-am resemnat neavand cum sa luptam impotriva acestui fenomen, dar asta nu m-a oprit sa nu-mi fie rusine si sa nu am de fiecare data un nod in gat cand spuneam din ce tara sunt.

M-a impresionat Alin, care, dupa iesirea furibunda a italiencei, a marit norma de femei pe care le-a masat in fiecare seara. El oricum a facut treaba minunata tot drumul si este un foarte bun maseur, stiu, pentru ca si-a pus mainile magice si pe corpul meu in primele zile ale calatoriei si m-a pus pe picioare atunci cand am fost obosita sau cand m-a durut spinarea din cauza vechiului rucsac.

Seri la rand, fara sa oboseasca, fara sa ceara bani, a energizat siruri intregi de femei deprimate, obosite, grase sau slabe, urate sau frumoase, fara sa faca vreo diferenta. A alungat starile proaste cu uleiurile si aromele lui, pe care le-a carat intr-un rucsac de vreo 15 kg, dintre care nu stiu daca 5 kg ii apartineau doar lui. Restul de pastile, mirodenii, leacuri si alte fleacuri, plante si prafuri, le-a folosit pentru oamenii care aveau nevoie.

De italianca nu s-a atins, ca o pedeapsa pentru furia cu care ne-a stropsit, dar l-am admirat pentru ce statea in spatele replicii lui: "Trebuie sa ajut si mai multi oameni ca sa se mai stearga din imaginea asta infecta pe care altii au lasat-o despre Romania".

Pana la sfarsitul calatoriei, Alin n-a obosit, si si-a facut masajele, si a ajutat oamenii nu ca scop in sine, nu ca impunere a vointei, ci dintr-o anume bunatate si caldura umana pe care le are din abundenta. I-a pasat tot timpul de ceilalti, nu stiu cati de el.