Pelerinajul nu e bal, dar nici spital
N-ai cum sa nu te gandesti la toate astea. Sa ti se para anormal normalul.
Sa ti para anormal faptul ca ti se multumeste pentru un fleac. Ca atunci cand faci un gest ceilalti il apreciaza, fara sa se ploconeasca in fata ta. Sa ti se para anormal ca, in conditii grele, oamenii raman in picioare, nu se tavalesc pe jos. Ca rezultatele tale nu au nevoie de ajutor, ci de o simpla apreciere venita din suflet. Sa ti para anormal sa nu stii cum sa primesti asta.
Dimpotriva, sa ti se para normal ca esti injurat in tara ca faci un pelerinaj, de parca ar trebui sa ceri voie cuiva. Ba una chiar a ramas constipata pe viata pe tronul ei, tot cotrobaindu-se cu degetul prin anus dupa explicatii profunde. Nimeni n-a inteles Matrixul asa cum trebuie. Singura replica ce-ar fi trebuit retinuta este: "Pentru ca asa vreau eu". N-am nevoie de acordurile tale. N-am nevoie de mintea ta ingusta. N-am nevoie de calculele avortate ale nimanui. N-am nevoie de transparentele, mediocritatile si injuraturile nimanui. N-are nimeni nevoie sa-ti explice de ce si cum existi.
Intelegi toate astea cand ramai cu 4 euro in buzunar si ai inca 20 de km de mers, fara posibilitatea sa-ti poti scoate banii de pe card, fiindca nu gasesti prin satele prin care treci un bancomat ca sa-ti alimentezi buzunarul. Si trebuie sa iei o decizie de genul: "Pastrez banii pentru cazare sau ca sa-mi iau o limonada? Si daca e cazarea 5 euro?". Ce faci? Ce alegi? Ei, da! si hahaha!... astea sunt genul de alegeri pe care trebuie sa le faci pe Camino. Tot ce vedeai ca trebuie sa alegi in tara spre binele tau devine atat de indepartat, pentru ca nu stii daca si unde te vei trezi a doua zi. Daca as fi avut cu cine, as fi dormit in padure in ziua aceea, dar n-am avut. Daca as fi avut cu cine, as fi facut haz de necaz cu sarcasm si tot ce trebuie, dar n-am avut. As fi ras tinandu-ma de burta, dar, ma rog, unii erau prea obositi sa rada. Prea nervosi ca le supurau bubele. Ca le crescuse parul prin toate colturile.
Sa ti se rupa in paispe si sa mergi mai departe, sa stii ca vei supravietui dincolo de inclestarile astea. Fiindca esti intr-un loc in care oamenii simt ca esti la ananghie fara sa stai cu dintii stransi. Sa te amuzi de ironia situatiei si sa mergi, simtind doar o cumplita mila pentru robotii aia fara vlaga, mai marunti decat pietrele de sub picioarele tale, sa-ti imaginezi in calcatul pietrelor scrasnetul scalpului unora care fac umbra pamantului degeaba. Si de-acolo sa-ti iei puterea sa mergi mai departe. Si nu ma intereseaza ca in apropierea sarbatorilor astia dau bani cersetorilor sa-si asigure un loc in rai, n-o sa vina niciun afectat de-asta cu vocea unsa in mierea ipocriziei sa-mi spuna cum sa-mi calculez distantele.
Prin comparatie, la o distanta apreciabila de locurile de unde vii, diferenta de atitudine iti explodeaza in fata ca bombele lui Napoleon in zidurile cetatii din Astorga, care au despartit cetatea in doua. Aluneci pe nisipuri nici macar fierbinti. Realizezi pentru a nu stiu cata oara, dar de data asta cu adevarat dramatic, ca tot ce-ai facut pana la un anumit punct nu conteaza pentru nimeni mai mult decat pentru tine, ca nu rezultatele sunt importante atunci cand altii le privesc ca pe niste ajutoare venite din Franta sub forma de pixuri pentru saracii lihniti ai Romaniei.
Eu va spun doar ca, daca vreti sa vedeti o tara straina si locuri in care oamenii traiesc altfel decat ati fost obisnuiti, veti observa ca agresivitatea in care traiti acum, stresul care va invadeaza dorintele, au un sens, prin faptul ca nu puteti controla nimic intr-o tara in care legile, chiar daca exista, nu se aplica. Nu exista om pe fata pamantului caruia sa-i placa sa munceasca peste program si nimeni n-o va face decat in Romania fara sa fie apreciat pentru asta.
Pe de alta parte, am auzit replici de genul: "Romanii sunt ambitiosi, muncesc mult" si asta ca admiratie pentru cei carora le plesneste spinarea pe santierele Spaniei. Fiindca cei care au o siesta de 3-4 ore nu vor intelege niciodata lupta pentru supravietuire, dar se vor extazia de stupida ta incapatanare. Extaz care pe tine te deranjeaza. Fiindca vezi ca nu ai alta solutie. Nu ti se da alta solutie. Nu mai pot romanii din Spania de ambitiile lor. Adevarul este ca-ti trebuie multa ambitie sa-ti coci spinarea pe acoperisuri. Nu-i mai buna painea din alta tara, ba dimpotriva, dar cel putin esti platit pentru ea. Cel putin...Nu tu alegi sa faci Camino, ci Camino te cheama la el
Nu vorbesc aici despre istoria altora, care au grija s-o pastreze intacta in zidurile caselor si a podurilor lor, fiindca oricum, d
aca veti dori sa faceti aceasta calatorie, va trebui si este necesar sa va documentati singuri si sa nu luati in considerare articolele mele decat ca fapt divers, asa cum nici eu nu le-am luat pe ale altora care si-au exprimat in scris experientele, dar care mi-au starnit interesul. Daca ai insa impresia ca acest drum e o vacanta in care ai aterizat ca sa-ti umfli burta si ajungi in hanuri ca sa-ti admiri basicile si apoi sa dormi, nu esti altceva decat un simplu turist cu nevoi si griji. Camino este ceva mai mult decat un tur de forta in care iti sunt testate rabdarea, rezistenta, corpul si mintea. Depinde cum privesti o calatorie.
Cand faceam acum cativa ani trasee montane, erau doua categorii de montagnarzi: pantofarii, cei care vedeau in statul in jurul gratarului o fericire viscerala a stomacului, si nelinistitii, care isi intindeau corturile pe varfurile cele mai inalte, abandonandu-se privelistilor prapastioase si aventurii. Doua moduri diferite de a privi lumea, nici unul gresit. Probleme apar cand se amesteca grupurile.
Pe de alta parte, traseul este bine organizat si sagetile toate la locul lor. Stii ca nu ai nevoie decat de un rucsac cu strictul necesar ca sa fii fericit. Ca, aruncand balastul, nu o faci pentru ca nu-l poti purta dupa tine, ci pentru ca iti dai seama ca nu ai nevoie de el. Nu vrei alte griji in plus. Apreciezi doar faptul ca esti sanatos. Intelegi? Restul tine de adaptare. Adaptare la ce ai ales sa fii printre altii. Pledez pentru selectie. Una riguroasa, constanta, cruda, dar sanatoasa. Altfel, poti alerga pe campii nu kilometri, ci ani in sir cu cine nu trebuie. Si-ti spun: te vei plictisi de moarte. Sau, si mai rau: te vei stresa inutil.
Eu am ales sa ma bucur alaturi de anumiti oameni, sa sar in intampinarea lor si sa-i port cu drag in inima mea, pe oriunde oi mai fi de-acum incolo si orice-as face. Am ales sa-mi traiesc viata si anii care mi-au mai ramas, luand fiecare zi asa cum vine, strecurandu-ma printre clipe de tot felul si traindu-le cu forta exploziva a tineretii. Tu ce alegi?
Posteaza comentariu