Chemarea drumului de sub stele

Am auzit ca exista un loc unde se intampla miracole, un drum de aproximativ 800 de km, pe care, daca reusesti sa-l parcurgi pe jos, te intorci la starea aceea pura pe care ai avut-o candva, pe vremea cand imparteai lopatelele de plastic si galetusele pline de nisip cu primul prieten, si-acela facut pe moment, fara prea mult stat pe ganduri, fara facut calcule inutile. Atunci cand nu conta varsta, sexul, starea materiala a parintilor celuilalt. Important era sa fie nisip mult in jur, ca sa poti construi un castel de durata unui val, ca s-o poti lua neobosit de la capat.

Acum, fii sincera, mai poti sa o iei chiar asa de usor de la capat, dupa ce ai trecut, intre timp, printr-o prima mare durere? Dupa ce-ai plecat de-acasa si te-ai maturizat cam brusc? Dupa ce te-ai despartit brutal de cineva drag? Dupa ce-ai intalnit tradarea sub toate formele ei? Disperarea rutinei. Neincrederea in oameni. Sila de tine insuti. Daca faci calcule si totul iti da cu minus, vino cu mine pe Camino. Un fel de ped aspera ad astra... Am auzit, nu stiu daca e adevarat.

Cand te trezesti la realitate si constati ca nu e realitatea ta....

O sa-ti povestesc mai intai cum a inceput. Anul trecut, voiam sa plec in Alger, pentru ca eram indragostita de diletantul Delacroix si ma inspirasera femeile lui algeriene. Simteam chemarea Orientului pana si in crupele cailor lui arabi. Apoi m-am razgandit, am vrut sa dispar in Tunisia, sa ma intalnesc cu rudele mele indepartate, acolo unde amestecul raselor a dat un popor simpatic si poate cam prea ager, dar care te-ar fi primit prin moscheele lui fara sa puna prea mari intrebari.

N-a fost sa fie. M-am blocat in aceleasi greseli pe care le-am tot repetat de fiecare data, cu speranta ca va fi altfel. Aceleasi alegeri idioate. Aceleasi rezultate previzibile. Ca un caine care se invarte in jurul cozii si cauta disperat un covrig. Sau ca omul ala de zapada din clipul Pixar, care vedea dincolo de globul lui de sticla o sirena cam fierbinte ce-l tot chema, iar el nu putea sa iasa de-acolo sa ajunga la ea, desi facea eforturi supraomenesti. Si cum gasea o portita de evadare, cum se apropia de sirena cu pricina, mereu zambitoare, mereu rabdatoare, cum ceva se intampla si toate portile i se inchideau in nas.

Cam asa si eu. Sentimental, profesional, moral eram deep down in a great shit. N-are sens sa dau amanunte. Stiu doar ca voiam sa ma aventurez departe, satula de minciunile altora si de asteptarile create de propria-mi minte sau imaginatie. Sa plec alandala, sa intalnesc miraculosul visat. Si, din nou, unicitatea. Poate credinta in oameni. Sa scap de sictir. Dar si de sfaturile tuturor care nu puteau sa traiasca in locul meu, care nu se loveau de problemele mele. Probleme marunte, de altfel, ca ale oricarui om. Chirie, slujba, facturi. Nimic deosebit. Iubiri pe care le simteam sucomband. O naruire de senzatii si sentimente, dimpreuna cu bunele mele intentii.

Si sa nu-mi spuna careva ca totul depindea de mine sa indrept lucrurile. Cand iti spune cineva ca tu esti de vina, in cele mai multe cazuri, ar fi bine sa-l trimiti la ma-sa, care sta peste drum de apartamentul lui, sau chiar in aceeasi scara de bloc, sau sa-i lasi parcarea fara masina si sa vedem dupa aceea ce sfaturi mai da. Sa-l intrebi de Dumnezeu chiar in dupa-amiaza cand a fost dat afara de la slujba ca i-a luat locul unul mai pilos sau o zdreanta a carei singura legatura cu internetul este Hi5-u sau messengerul, si, dupa ce si-a pierdut toate cardurile si cele cateva bonuri de masa lunare, fiindca l-a enervat un prieten, fiindca doar ce-a aflat ca s-a culcat cu iubita lui, pe care voia s-o ia de nevasta.

Eeee, atunci sa te vad cine e de vina... hehehehehe... C-asa... se gasesc toti sa dea sfaturi si pareri avea si tanti Veta, nelipsita barfitoare de la coltul strazii, dar cine o lua in seama? Intelegi de ce nu m-am bagat mai sus, la aia care au impresia ca-si permit sa cumpere pana si sentimentele? Cu lumea aceea chiar nu vreau sa am de-a face. N-o cunosc. Nu simt nevoia.

De-aia plecam de-acasa cu totii, nu? Mereu ne cheama cate-o sirena de-asta seducatoare, muta ca un peste, dar cu un zambet de fotomodel care, treptat-treptat, se transforma intr-un ranjet sfidator peste visele moarte. Ai doua posibilitati: ori te resemnezi, ori spargi globul de sticla, chiar cand nu mai ai nici o motivatie si deja te cutremura gandul ca nu vei gasi nimic dincolo de sticla.

Mai pe scurt, nu voiam sa ma resemnez. Trageam ambitioasa in aceeasi directie, desi rezultatele ma duceau pe aceeasi infundatura. Pe urma, cand zidul din fata ta devine din ce in ce mai gros si mai intunecat, mai incapatanat in felul in care o mana invizibila a randuit caramizile, simti nevoia sa-l escaladezi sa vezi ce e dincolo, chiar daca scepticismul te trage de maneca si-ti da mii de motive sa fii serios. Hai, ma, fii serios! Nu vezi ca de-aia ai probleme? N-ai raspuns la apelul celorlalti. Ba pe naiba, tot timpul ai fost la raport.

Si chiar in momentul in care parca toti complotau impotriva mea sa-mi arate greseala colosala pe care am facut-o pentru ca nu ma mai resemnez odata, am descoperit o legenda. Un drum. Mii de oameni alearga anual de dragul acestei legende. Dar ce sunt mii de oameni in comparatie cu miliardele planetei care alearga dupa bani, sex, realizari materiale, se lafaie in mediocritatea lor sau se tarasc prin lipsuri, renuntand zilnic la visele lor si gasind in asta un echilibru?