Chant des pčlerins de Compostelle
"Tous les matins nous prenons le chemin
Tous le matins nous allons plus loin
Jour apres jour la route nous appelle
C`est la voix de Compostelle
Ul-tre-ia
Ul-tre-ia
E sus e la Deus adjuva nos!
Chemin de terre et chemin de fois
Voie millenaire de l´Europe
La voie lactée de Charlemagne
C`est le chemin de tous les jacquets
Ul-tre-ia
Ul-tre-ia
E sus e la Deus adjuva nos!
Et tout lŕ-bas au bout du continent,
Messire Jacques nous attend
Depuis toujours son sourire fixe
Le soleil qui meurt au Finesterre
Ul-tre-ia
Ul-tre-ia
E sus e la Deus adjuva nos!"
Cu cateva ore inainte de a parasi totul spre niciunde am primit cu bucurie darul lui Mario Arroyo. Imnul pelerinilor pe care acestia il canta uneori, diminetile, inainte de a porni la drum. Asa credeam ca e un fel de niciunde. Iar caldura cu care acest om a venit inca de la inceput catre mine si mi-a imbratisat nevoia de a pleca o simt inca si acum. Arroyo inseamna "rau" in spaniola si de multe ori cand stateam cu picioarele in apele unui rau foarte rece, m-am gandit la el si la seara cand mi-a povestit experienta lui. O seara soptita, calma, intocmai ca vocea raurilor pe care le-am ascultat ore in sir, spre inserat, fara sa ma gandesc la nimic, doar sa ma bucur ca exist asa, in natura, fara nici o nevoie.
Ca sa fiu sincera pana la capat era un drum spre oriunde, n-avea importanta. Era o nevoie aproape viscerala de desprindere si poate, mai apoi, de reasezare. Undeva, in moalele pieptului meu, speram asta, foarte slab insa. Abia acum imi dau seama cat de pierduta am fost in toate intamplarile mele, prea multe, prea indesate intr-o singura zi, prea voiam sa le fac pe toate ignorandu-ma.
Acestea sunt doar vorbe care se sfarsesc intre doua decizii, probabil. Intre doua zile, mai precis. Cea care se incheie si urmatoarea care se apropie.
Drum de pamant si drum de foc
N-am apucat sa vorbesc despre foarte multe lucruri si cativa oameni pe care i-am intalnit si as fi tinut cu tot dinadinsul sa-i arat lumii, cu micile lor indeletniciri si marile lor inimi. Despre Don Manolo din Estrella, de exemplu, care imi tot dadea baticul jos din cap si sarea cu tot sufletul in sprijinul pelerinilor, despre cat de minunat isi spunea povestile, despre Gerard, care facea Camino pentru a treia oara si canta dumnezeieste in bisericile catolice, despre texanul David Smart, sarit de 60, care compunea muzica de film pentru Hollywood si facea drumul pentru prima lui sotie, Melodie, pe care a iubit-o foarte mult, dar care a murit prea devreme, si pentru cea de-a doua sotie a lui Anne Marie, care sufera acum de Parkinson, despre Bernhardt, un german de 50, foarte interesant, dar obositor la un moment dat, despre Marina, din Suedia, pregatita sa renunte la viata ei coporatista, cu care am calatorit o zi, una dintre cele mai grele de pe drumul ei.
Santiago de Compostella
Dar o sa vorbesc putin despre orasul Santiago, mirajul ce-i tinea in picioare pe pelerini, destinatia finala a calatoriei multora. Nu stiu cat are legatura toata povestea asta cu moastele sfantului Iacob, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus, dar se pare ca majoritatea celor ce faceau acest drum sfant isi pregatisera o dorinta arzatoare pe care sa si-o puna atunci cand se vor fi terminat toate. Ceea ce au si facut, desigur.
Prima mea intrare in orasul Santiago a fost scurta, rapida si fulgeratoare. Ca un fel de: "hai sa terminam odata si cu asta". Am ajuns pe 22 iulie, catre orele 15.00. Ultimii km i-am facut aproape fara oprire, o diferenta colosala fata de primele zile ale calatoriei cand ma taram pe poteci, cu limba scoasa de caldura si cu rasuflarea epuizata. Parca zburam. Imi aminteam deadline-urile si cat de bine functionez pe ultima suta de m. Cum adrenalina urca si se zbate in tample cu suvoiul ei de sange fierbinte, navalnic, picioarele te asculta, trupul e zvelt si puternic si nici o unghie cazuta, nici de la maini, nici de la picioare, doar o mica tensiune in glezne. Prea fericita ca mai inchei un capitol din viata mea. Ca iata, am facut-o si pe asta.
Betele pelerinilor se auzeau sunand constant pe pavajul strazilor inguste. Terasele, tavernele, barurile si restaurantele gemeau de lume straina. Un oras turistic ce-si savura cu o oarecare aroganta sfintenia. Imi pare rau s-o spun, dar este exact ceea ce-am simtit patrunzand eu asa, bucuroasa, de-mi venea sa strig, "aloooo, Santiago, si eu pe-aici!" Bine ca n-am facut-o, ca nu dadea nimeni doi bani pe un alt pelerin descreierat care traversase muntii si campiile, Doamne, cat am putut sa merg, si eu ma mir acum!
Apoi, la ghiseul unde trebuia sa demonstrez, prin numarul de stampile acumulate pe carnetul meu de pelerin, ca am facut drumul pe jos si nu altfel, noptile si zilele pe unde am trecut, atatea intamplari, bucurii, sau dureri fizice, si in mod cert privatiuni de la o viata normala, sa-i spunem confortabila, felul birocratic in care am fost primiti, noi, cei care aveam la bord mai mult de 800 de km, m-a lasat cu un gust amar de parca inghitisem jumatate de sticla de pelin. Nu se astepta nimeni la surle si tambalau, dar nici la raceala asta stranie a celor trei gagici, aranjate la patru ace si un bold, materializata in cum va numiti, cate stampile aveti pe carnet, iata diploma dumneavoastra, NEXT! M-a derutat atat de tare incat am facut si eu cateva fotografii oficiale catedralei, doar asa pentru variatie. De moastele sfinte nici n-am vrut sa ma ating. Am uitat sa-mi pun si dorinta aceea stupida, trezindu-ma imediat ca, de fapt, nu-mi doresc mare lucru de la viata decat s-o traiesc asa cum vine. Cu norii sau seninul ei. Ce altceva? Primisem mai mult decat imi imaginam. Mi-era de-ajuns.
Am parasit in aceeasi zi orasul, cautam un loc linistit in care sa nu mai aud bete de pelerin, sa nu simt nevoia de cumparat suveniruri, sa nu mai vad oameni epuizati, ci doar necuprinsul oceanului, al carui miros il simteam deja in nari.
Finis terrae - sfarsitul pamantului
Patru zile mai tarziu ajungeam in Finistere, odata cu din ce in ce mai putini pelerini. Nu i-am mai vazut nici pe Alin, nici pe Alexandra, nici pe Nico, dar stiam ca si ei sunt pe drum, daca nu cumva ajunsesera inaintea mea. Partea aceasta a calatoriei mele lipseste voit, e portiunea mea de aer proaspat cu care mi-am umflat plamanii. Drumul stelelor se sfarsea intr-adevar acolo, pe limba aceea de pamant sub care se zbatea Oceanul Atlantic. Unul dintre obiceiurile dragi ale pelerinilor este ca atunci cand ajung la km zero sa-si arda hainele si incaltamintea cu care au calatorit. Cand am ajuns eu era ceata. O ceata densa, compacta, rece. Mirosea a cenusa in locul special amenajat pentru arderea lucrurilor de care pelerinii nu mai aveau nevoie. Nici nu putea fi altfel. Farul care ghida vapoarele in port abia se zarea, dar auzeam la intervale regulate sunetul ragusit, ca un vaiet prelung peste ape si ceturi. Nu mi-am ars tricourile, cum era obiceiul, iar incaltamintea care m-a purtat pe drumuri am pastrat-o ca pe un trofeu, chiar daca e roasa pe la glezne. Mi-e mai draga decat diploma mea de pelerin si vorbeste mai mult decat o hartie banala despre tot ce-am trait pe drumul acesta.
Dupa alte cateva zile de cutreierat prin Spania, pe 6 august m-am reintors in Santiago, fiindca a doua zi aveam avion spre casa. Am ramas peste noapte intr-un hostal destul de primitor. Intr-un mod straniu am simtit nevoia sa revad catedrala. Ploaia care s-a pornit in timp ce ma indreptam spre ea a gonit lumea de pe strazi in adaposturi, sub streasini de case, sau restaurante calde si primitoare, din care mirosul de peste si alte vietati marine navalea pe stradutele umede. La fel si vocile oamenilor.
Dar atunci cand am ajuns in piata catedralei tacerea zidurilor mi-a impus o anume evlavie. Portile erau inchise. Sfantul Iacob pazea din mormantul lui dorintele atator oameni care pornisera din vietile lor catre el si de la el inapoi catre vietile lor. Ceva se schimbase. Ceva ii schimbase. Poate descoperisera, depasindu-si limitele, ca divinitatea e mereu acolo unde trebuie. Asa ca, in sfarsit, am indraznit sa-mi pun o dorinta. Nu pentru mine, ci pentru un om la care m-am gandit des pe drum. Un om care nu mai e. Un om cu care as fi ras tot drumul. Si cu care probabil m-as fi ciondanit tot drumul. Dar cu care as fi savurat pana la ultima piatra scrasnita, pana la ultima caramida din ultimul zid, pana la ultima rana, pana la ultimul strop de limonada si pana la kilometrul zero toata nebunia asta. Si era ca si cum cerul varsa usor o ultima parere de rau, inmormantand in lacrimile lui melancolii moi si doruri linistite.
Madrid - sfarsitul calatoriei
Apoi a doua zi, desigur, am luat primul taxi spre aeroport din care am vazut singurul rasarit din Spania. In aeroport am revazut-o pe Alexandra. Se schimbasera atat de multe pana si in prietenia asta... sau poate ca eu vedeam altfel lucrurile acum. De la acea distanta apreciabila a kilometrilor parcursi in singuratate, in care nimeni nu te-a intrebat daca ti-e bine sau daca mai poti. Sa respectam alegerile celorlalti, ca si cum ele ar depinde de toane. Asta nu inteleg multi. Ca alegerile nu se fac niciodata din senin. Ca nu exista certuri stupide. Ca in spatele unui motiv exista ceva cat se poate de grav si real. Ca o decizie depinde de mai multi factori si de o singura imprejurare care sa-i adune pe toti la un loc si sa-ti dea cu minus. Dar ce e minusul unuia este plusul altuia. Si uite-asa nimic nu se pierde, totul se transforma. Important este sa nu amestecam grupurile. Asta e primul lucru pe care trebuie sa-l stii intr-o calatorie. De cativa km sau de toata viata.
In Madrid avionul s-a umplut de romani. Mahalagioaice imbracate in culori orbitoare si cu degete butucanoase ca niste ramuri de brad impodobite cu inele si bratari ieftine, barbati tuciurii cu pielea transpirata, in maieuri decoltate si gri, menajere aschilopate care-si barfeau casele curatate, chipurile, de ele, si ochii le pocneau in cap, stewardese cu mutre de chelnerite din perioada comunista. Nu ma mai deranja nimic. Observam si atat. Fara revolte, fara dispret, fara sa ma amuz macar, fara sa ma enervez ca in alte dati, fara sa ma intereseze. Se plangeau ca intotdeauna de altii, ca ala n-a facut nu stiu ce, ca aia i-a furat barbatul, vaca si nesimtita dracului. Alta se marita, alta divorta. Una se lauda, alta esua ca o balena inapoi in Romania. Voci si destine care treceau pe langa mine. Nu valorau pentru mine nici cat oftatul lui David Smart atunci cand nu gasise nici un restaurant deschis intr-o anumita zi, nici cat o basica a lui Eduardo, fiul de 11 ani al lui Jeremy, nici cat o lacrima amara a lui Nico, nici cat zambetul strengar al lui Jeremy, nici cat o clipa pe care un necunoscut sau mai multi mi-o oferisera din timpul lor zambindu-mi sau servindu-mi cafeaua de prin barurile si cafenelele Spaniei in care am scris aceste articole.