Abracadabra! Ce n-as da sa functioneze...

Inainte de a ajunge in Beirut, am fost invitata la o lansare de carte, "Luc Magic", a tanarului autor Joseph Nader. Invitatia venind din partea unui prieten, nu am putut spune nu.

La cateva zile dupa ce am ajuns in Liban, m-am ales cu o raceala zdravana. Am bombanit, am trecut pe ceai si medicamente, dar am stiut ca "bucuria" ma va tine sapte zile, indiferent de ce fac sau nu. Daca eram in tara, as fi stat la pat in primele doua zile. Culmea e ca aici chiar si cu febra si frisoane mi-am continuat munca, nu in parametri normali, dar este adevarat ca, daca exista vointa, nimic nu mai pare imposibil.

Asa ca, in ziua cu pricina, adica 29 februarie, ora 18.00, eram la Virgin Megastore din downtown. Am luat un taxi pentru a fi sigura ca ajung la timp si am ajuns cu 20 de minute mai devreme. Timp suficient sa dau o raita prin librarie. Cu riscul de a parea o ochelarista (parca acesta era codul pentru tocilari in urma cu niste ani, desi nu am fost o tocilara, ci doar introvertita), am fost inca de mica fascinata de carti. Cartile spun povesti despre oameni pe care nu ii cunosc sau nu au existat ca atare si locuri pe care nu le voi vedea, poate, niciodata. Este vorba despre imaginatia autorului, unita cu imaginatia si experienta cititorului, si ceea ce rezulta difera de la caz la caz.

In plus fata de cartile noi, cele mai multe de specialitate, am inceput sa reiau si unele lecturi din trecut. La varsta adolescentei ai un anume tip de intelegere, iar mai tarziu in viata, o viziune distincta asupra ta si asupra vietii. "Numele trandafirului" si "Pendulul lui Foucault" s-au numarat printre lecturile dinainte de calatorie.

De cum am ajuns la Virgin Megastore, am mers tinta la etajul cu carti, sperand sa gasesc cateva titluri incitante. Am gasit "Baudolino" de Eco si cateva carti de Agatha Christie (daca esti fana a genului, ti le recomand cu caldura), dupa care m-am oprit la sectiunea de autobiografii, unde, printre altele, era prezent si Kundera cu "Testamente tradate", Kafka, familia Clinton si Madeleine Albright.

La ora 18.00 fix am cumparat si cartea ce urma sa fie lansata si am urcat la etajul urmator. Multe familii, prieteni ai parintilor autorului si o puzderie de copii. Eu imi cautam, aproape disperata, plicul cu medicamente anti-raceala, rugandu-ma sa primesc paharul cu apa cat mai repede si sa nu fiu luata la banuieli cand imi pun "praful" in pahar... Era totusi cam greu sa nu iti dai seama ca sunt racita cobza, cu nasul rosu (ca Rudolph, mi s-a spus), imbujorata si cu pachetul de batiste in mana.

Pe langa ziaristii de presa scrisa, erau si ziaristi de televiziune, dar autorul, un pici foarte dragut de noua ani, nu avea nici o retinere. Le zambea tuturor, facea cu mana prietenilor si era clar ca se simtea bine in mijlocul atentiei. Pentru un minut, doua m-am uitat cu atentie la S., tatal lui Joseph (autorul, ii poti citi blogul la adresa: http://www.lucmagic.blogspot.com/) si mi-a placut ceea ce am vazut. Se uita cu asa de mare admiratie si iubire la fiul lui, ca era imposibil sa nu observi. Intreaga scena m-a binedispus, desi am avut senzatia ca temperatura a trecut usor spre 38,5 de grade... Am mai ramas un sfert de ora si as fi ramas cu mare bucurie pana la sfarsit, dar mi-a fost imposibil. Am luat cartea sa o lecturez la hotel si i-am trimis lui S. un sms pentru a-mi scuza plecarea precipitata.

Seara, la hotel, cu un ceai caldut pe noptiera, in pijamale si sub patura, dupa lectura cartii de aventuri a lui Joseph - o paranteza aici: daca ai pici, ti-o recomand din tot sufletul -, m-am gandit la doua chestiuni mari si late. La cat de importanta este familia, in pofida nebuniilor care se spun si care sunt luate de multi drept litera de lege. Si nu vorbesc aici despre a avea copii, ci, pur si simplu, de a avea un partener cu care sa impartasesti si cele bune, si cele mai putin bune, si care sa isi asume responsabilitatea unei vieti in cuplu. Nimeni nu spune ca este usor, dar daca ar fi usor, ar mai avea aceeasi insemnatate? Ma indoiesc.

Cand vorbesc despre responsabilitate, ma refer, printre altele, si la acea bucatica de hartie. Inca de cand eram o pustoaica, ma gandeam ca, daca ai o relatie stabila, in care te simti bine, si locuiesti impreuna cu partenerul fara sa fi incheiat respectivul contract, cum te va prezenta el in societate? Cand locuiesti cu cineva, esti mai mult decat o prietena/iubita, sotie nu esti, si atunci ramane concubina, un termen care imi zgarie urechile, suna rece si este potrivit pentru o declaratie la politie (apropo de glumele cu organul), nu pentru a-ti prezenta partenera. Este superb sa ai un copil, dar numai daca ai posibilitatea sa il cresti frumos si decent, fara sa ii lipseasca nimic. Este adevarat ca baza e sustinerea sufleteasca, morala, modul in care iti pregatesti copilul sa dea piept cu viata, dar partea financiara este unealta prin care il ajuti sa aiba o educatie aleasa, sa isi implineasca visele.

Mi se pare normal sa-mi doresc sa ofer de 1.000 de ori (si inca nu este suficient, in viziunea mea) mai mult decat am primit eu. Si stii de ce? Pentru ca eu am decis sa aduc o noua viata in aceasta lume si, ca atare, intreaga responsabilitate imi revine mie si partenerului. Joseph este un pusti foarte talentat, dar care nu ar fi avut o carte publicata la varsta de noua ani, fara sprijinul sufletesc si financiar al parintilor.

Ma intreb cati alti copii la fel de talentati exista in lume si nu au posibilitatea de a se exprima, de a evolua frumos, pentru ca doi oameni au decis sa fie parinti, crezand ca este suficient sa oferi mancare de trei ori pe zi, sa imbraci un copil si asta e tot? Probabil ca foarte multi, daca nu majoritatea. Din pacate.

Suna telefonul si ma trezesc din reverie. Cei de la bucatarie ma intreaba daca mai doresc un ceai si, eventual, si o lamaie. Daca aduc si zahar, atunci doresc si lamaie, altfel imi ajunge meditatia asupra a ceea ce inseamna sa fim cu adevarat maturi si sa ne asumam raspunderea pentru actiunile noastre, fara sa mai am nevoie de lamaie.

Iau cartea lui Joseph si o asez pe birou, gandindu-ma sa o fac cadou fetitei unei dragi prietene din Beirut. Toti, indiferent de varsta, avem nevoie de magie. Macar din cand in cand.