Poveste adevărată: "Am fost o proastă că am divorţat!"

Când mi s-a pus pata să divorţez căpătasem aşa o aversiune pentru fostul meu soţ încât parcă nu l-aş fi iubit niciodată. Am fost căsătoriţi patru ani şi în ultimul an parcă intrasem într-o rutină. Eu am cunoscut pe altul şi mi s-au aprins călcâiele, aşa că n-a mai fost cale de întoarcere de la divorţ. Acum, după cinci ani de despărţire, în care am încetat orice legătură, i-am descoperit întâmplător blogul, şi mi-am dat seama ce am pierdut. M-am reîndrăgostit de omul care mi-a fost cândva jumătatea hărăzită de Dumnezeu, iar eu i-am dat cu piciorul. Din păcate pentru mine e prea târziu. El e deja cu alta.

Căsătoria mea cu Mircea a fost din dragoste, fără îndoială. Lucram în acelaşi loc, eram de-o seamă, studenţi amândoi. El s-a lăsat cam greu la început, mai degrabă eu am fost aia cu iniţiativa, dar când a început să mă iubească, a făcut-o temeinic, cum ştia el să le facă pe toate. Pentru mine, Mircea a fost şi iubit şi prieten. Avea un fel aparte de a fi alături de oameni şi îşi făcea foarte uşor prieteni. Înţelegător, preocupat de casă, de familie, niciodată nu ne-am certat noi doi, poate mici ciondăneli inerente, dar relaţia se baza foarte mult de comunicare şi înţelegere reciprocă. El era un tip foarte blând, avea aproape maniere efeminate, ceea ce în ochii unora părea cam ciudat.
 
Eu, mai abruptă şi de prea multe ori nepăsătoare sau neatentă cu cei din jur, cred că m-am înstrăinat fără să vreau de el. Din timpul facultăţii am început s-o luăm pe căi diferite. Eu mi-am schimbat locul de muncă la scurtă vreme după ce ne-am căsătorit, iar meseria pe care am îmbrăţisat-o m-a purtat prin multe deplasări în primii ani de carieră. Mircea a preferat să rămână acasă, să fie elementul stabil al familiei şi din punct de vedere al carierei a rămas un pic în urma mea. Nu am înţeles niciodată de ce s-a lăsat el pe tânjeală, pentru că atunci când l-am cunoscut era un tip mai ambiţios ca mine.

Discrepanţa asta dintre nevoile şi ambiţiile noastre personale, faptul că eu am început să mă învârt într-o altă lume, să cunosc alt soi de oameni, toate au dus la o diferenţă vizibilă de mentalităţi între noi. Dacă la început îi povesteam cu plăcere ce mi se întâmpla la job, ce fac, ce gândesc, a venit vremea să mă simt obosită să tot repet acasă ce făceam la serviciu. Bune sau rele, le împărţeam cu colegii, nu şi cu soţul. De la asta până la inapetenţa sexuală n-a mai fost decât un pas. În ultimul an de căsnicie practic viaţa noastră sexuală tindea către zero. Iar lipsa dorinţei era la mine.

Când l-am cunoscut pe Dinu, într-o delegaţie, a fost declanşatorul care mi-a arătat că ceva nu mergea în căsnicia mea. M-am amorezat de el pentru că era exact acel bărbat pe care eu îl visasem întotdeauna, şi pe care nu-l mai aveam acasă. Mircea se plafonase, era un profesoraş de provincie, în timp ce Dinu era pe vârful valului, un bărbat care câştiga bine, arăta bine, era admirat şi dorit.

N-am avut o aventură cu Dinu decât ceva mai târziu, când am ajuns acasă şi l-am anunţat pe Mircea că între noi totul e fad şi mort, şi că vreau să divorţăm.

Eliberată de acest obstacol din mintea mea, am plecat în aventura cu Dinu, care odată consumată mi-a arătat că de fapt nu ne potriveam şi că nu el era cel cu care-mi voi legăna nepoţii pe genunchi. Totuşi, ce mi se întâmplase fusese suficient de puternic ca să-mi dau seama că nici pe Mircea nu-l mai vreau. Relaţia noastră tot moartă era.

El, însă, tot mai spera. Probabil că m-ar fi primit înapoi chiar şi după aventură, aşa că s-a tot străduit să mă convingă să nu divorţăm. Strădaniile lui nu mi-au părut decât nişte piedici inutile puse în calea dorinţei mele de libertate. Aşa că am ajuns în scurt timp să trec de la indiferenţa pe care credeam că o am faţă de el, la ură. Îl uram pentru că se crampona de mine. Mi se părea că o face din interes, pentru că eu eram mai sus ca el pe scara socială sau financiară.

Până la urmă, cu bocete, tentative de suicid din partea lui şi lamentaţii am reuşit să divorţăm. Eram liberă în sfârşit. Nu eram neapărat şi fericită, dar simţeam că în căsnicia aia mă sufocam. Şi credeam că voi găsi uşor un alt bărbat corespunzător nevoilor mele şi statutului. În ciuda faptului că Mircea a tot încercat să păstrăm legătura, eu i-am tăiat întotdeauna legăturile cu mine. L-am descurajat şi refuzat cu ostilitate. De câte ori încerca să vorbim îmi imaginam că e încă o dorinţă de a lui de a mă recuceri. Şi-mi făcea silă.

Au fost până acum cinci ani de încercări. Viaţa nu a fost mai bună cu mine. Nici mai rea. Din punct de vedere financiar sau al carierei toate mi-au mers din plin. Sunt bună în ceea ce fac, apreciată, bine poziţionată şi bine plătită, sunt ceea ce se cheamă o femeie de carieră şi de succes. Dar ce folos că sunt singură, la nici 30 de ani. Bărbaţii nu trag la femeile de succes, nu le plac. Le preferă mai degrabă pe cele nevolnice, care să fie dependente de ei. Aşa că ultimii mei cinci ani au fost un şir de aventuri, legături, relaţii de scurtă durată şi multe dezamăgiri sentimentale.

Luna trecută am descoperit, din întâmplare, blogul personal al lui Mircea. Nu e celebru, el a rămas în continuare low profile, îşi face meseria şi încearcă să trăiască. Am stat într-o noapte şi am citit postările lui din ultimii ani. Nu m-am îndurat să las niciuna necitită. M-am îndrăgostit practic din nou de el. Sau poate mi-am retrezit sentimentele ascunse adânc pe care le-am avut întotdeauna pentru el. Am descoperit în textele acelea omul de care m-am îndrăgostit acum aproape zece ani. Bărbatul cald, sensibil, inteligent şi iubitor. Răzbate dragostea din textele lui, dar ce folos că acum dragostea asta e îndreptată spre altă femeie. Vorbeşte acolo despre ea aşa cum probabil a vorbit cândva şi despre mine. O iubeşte, o ocroteşte şi îşi construieşte viaţa în jurul ei, aşa cum a făcut-o şi cu mine, cu familia noastră pe care eu cu inconştienţă am distrus-o. Acum e prea târziu, îmi dau seama că nu-l mai pot recuceri pe Mircea, dar mă doare şi mai tare faptul că realizez cât de proastă am fost, ce am avut şi ce am pierdut. Şi măcar dacă n-aş fi dat peste blogul ăla, aş fi trăit în continuare cu iluzia că divorţul a fost o decizie bună.

Acum trăiesc şi cu vina şi cu dragostea asta renăscută şi care va trebui înăbuşită cumva.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.