Sarcina - dorinta si temere

In general, cuplurile isi doresc un copil. Multe din temerile care impiedica indeplinirea acestei dorinte au cauze psihologice importante. Dorinta de a avea un copil, precum si temerea de a avea un copil sunt teme frecvente care apar in sedintele de psihoterapie.

Aceste subiecte sunt deseori discutate, deoarece prin ele se contureaza doua teme aparte - cea a continuitatii si a dorintei. Temele sunt de multe ori asociate cu probleme de cuplu si cu referinte personale la propria copilarie, nastere si la continuturile asociate acestor teme.

Obiectivizarea nasterii

Am intalnit deseori o tentativa de rationalizare a nasterii, atat a propriei nasteri, cat si a eventualitatii unei sarcini. Copilul, in acest proces, este vazut ca un produs final al unui proces in sine, in care diferitele componente par sa fie matematizate, organizate, planificate. In esenta, este un proces care permite o planificare a momentului aparitiei potentialului urmas. Este o utilizare a gandirii in relatie cu sarcina posibila.

In aceasta forma, este o modalitate de organizare a propriei vieti si, cand aceasta utilizare a gandirii este corelata cu ceea ce simte o persoana, atunci lucrurile sunt foarte simple si decurg de la sine. Totusi, adesea procesul este complet modificat, in sensul ca aceasta gandire (mai corect spus, incercare de gandire a sarcinii) pare rupta de simtire, de ceea ce este autentic in persoana respectiva.

De multe ori, sesizez o incercare de procesualizare a sarcinii. Copilul apare ca un produs al ideatiei unei persoane in care se realizeaza un proiect oarecare. S-ar putea spune ca seamana cu procesul de mobilare a unei case. Astfel, se concepe perioada nasterii lui, se identifica momentele favorabile nasterii, se realizeaza un act sexual cu scop de fecundare.

Pe durata sarcinii, mama atrage in problema ei pe ceilalti membri ai familiei, dar nu in calitate de oameni care au si vor avea o relatie cu copilul, ci ca obiecte care se manifesta in mediul copilului. Astfel, copilul apare ca si cum ar fi o fiinta oarecare - toti ceilalti sunt mediu pentru el, iar bebelusul este exclusiv al mamei. Copilul nu este niciodata gandit de mama ca un om in sine, ca o persoana, ci ca un obiect care este si/sau pe care il are mama.

Una dintre tehnicile frecvent utilizate in terapia de grup pe acest gen de teme este aducerea in prim-plan a imaginii copilului in calitate de fiinta. Setting-ul psihodramatic permite punerea in aplicare a acestui obiectiv. In cadrul acestui gen de sedinte, copilul, in jocul mamei sau al tatalui, este adus intr-un viitor potential. Elementele care sunt activate sunt de natura proiectiva. Prin aceasta forma, se evidentiaza proiectia diferitelor componente ale dorintei, ale temerilor, ale problemelor.

Prin acest proces, ceea ce este proiectiv devine reprezentare. Astfel, reprezentarile diferitelor componente proiective pot capata o forma de lucru care este asociata altor componente psihologice interioare. In acest fel, sarcina nu mai este rupta de orice si apare ca un proces in sine, ci este o componenta a campului psihologic constient, inconstient, simbolic, afectiv etc., in functie de capacitatea si de modul de functionare a unei persoane. Rolul gandirii este ulterior acestui proces de proiectie - reprezentare - integrare in functionarea psihologica prin care se realizeaza intelegerea, integrarea, realizarea unei unitati autentice a unei persoane.

Aceasta obiectivare a sarcinii, aceasta utilizare anterioara a gandirii manifesta un alt gen de proces - de anulare (prin evitare) a sentimentelor si refugiul intr-o manifestare unica a dorintei: "Eu vreau acest copil, pentru ca il iubesc". Cand motivele par sa fie mereu aceleasi, atunci se presupune ca dincolo de ele exista o mare varietate care nu poate fi accesata, pentru ca persoana nu poate sau ii este frica sa vada ce exista dincolo de ea.

Componentele psihologice care insotesc procesul sarcinii si al nasterii unui copil intr-o familie sunt extrem de complexe si permit scoaterea in prim-plan a tot felul de relatii: dintre parinti, relatia mamei si a tatalui cu proprii parinti, cu propriile afecte, temeri etc.

Una dintre afirmatiile foarte frecvente este: "Sa nu fac la fel ca parintii mei." sau, dimpotriva (ceea ce este acelasi lucru): "Sa procedez la fel cum am vazut in familia mea". Ideea unui obiectiv de acest tip pare sa evidentieze altceva decat spune in prima etapa si anume ca exista o relatie stransa intre ceea ce se intampla in prezent si ceea ce s-a intamplat odata, in urma cu 20 sau 30 de ani, cand mama sau tatal se nastea si era copil. Procesul de asociere a actualei sarcini cu propria sarcina este universal si se manifesta si reciproc. Daca un protagonist pune in cuvinte un continut referitor la propria nastere, deseori apare o completare de tipul: "Cand voi fi mama...".

Putem lesne observa ca aceasta transmitere asociativa este mult mai larga daca ne oprim asupra ei - exista parintii parintilor, care, la randul lor, s-au nascut si au fost copii. La nasterea lor, parintii lor (bunicii, strabunicii etc.) au avut tot felul de trairi, si-au propus tot felul de asteptari, au avut dorinte, temeri, le-a fost frica de ceea ce va urma. Ei si-au dorit copiii respectivi sau nu, i-au crescut, i-au iubit, s-au si suparat pe ei, i-au si urat etc.

Astazi, multe din aceste continuturi manifestate odata, dar care au inca impact, s-au estompat prin procesul natural al aparitiei altor generatii si al disparitiei altora. Cu toate acestea, exista continuturi care se pastreaza in timp. Acolo unde istoria si desfasurarea evenimentelor permite, veti constata ca ele exista si ca sunt manifeste.

Dar chiar daca nu mai exista dovezi reale, exista propria imagine despre aceste continuturi. Poate ca uneori v-ati intrebat despre istoria care vine din trecut. Ca urmare, va lansez o intrebare: oare cum au crescut, simtit, trait bunicii si strabunicii vostri? Prin ce sunt ei prezenti in familia voastra?