Au devenit parinti la 13, 14 sau 15 ani, ceea ce e cu siguranta traumatizant. Cei care au fost ajutati de parinti, au putut trece mai usor peste schimbarile intervenite in viata lor. Unii au reusit chiar sa-si termine studiile si sa aiba un loc de munca cu ajutorul caruia sa-si creasca frumos copilul.
Altii nu au putut nici macar sa termine scoala generala. Indiferent daca locuiesc in Romania sau in Marea Britanie, toti s-au confruntat insa cu “eticheta” pusa de cei din jur, toti au suferit enorm, iar sufletul le-a ramas ireversibil mutilat de atunci.
In plin scandal mediatic referitor la “parintii-copii”, am vorbit cu doua tinere bucurestence care au fost, la randul lor, “mame-adolescente”. A fost alegerea lor sa nu-si faca publice numele, astfel incat vom folosi doar initialele.
Mama la 17 ani: “Ma rugam sa-mi dispara copilul din burta”
D.M. (27 de ani) a ramas gravida la 16 ani, la prima petrecere la care o lasasera parintii.
De frica, a hotarat sa nu le spuna nimic parintilor. “Mama se interesa de menstruatia mea, pentru ca abia intrasem la pubertate, dar am mintit-o vreo cinci luni. Eram atat de speriata, ca nici nu dormeam noaptea. Stateam treaza si plangeam si ma rugam sa-mi dispara copilul din burta”, spune D.
In momentul in care au aflat adevarul, parintii ei au fost socati si, pe moment, nu au avut putere nici macar ca sa o certe. S-au inchis intr-o camera, au discutat si, dupa cateva zile, i-au comunicat decizia lor.
“Mi-au spus ca ma vor ajuta cat vor putea, toata viata, pentru ca sunt si voi ramane copilul lor. Numai ca din acel moment depinde numai de mine daca vreau sau nu sa fac ceva cu viata mea. Datorita lor, am pierdut doar un an de liceu. Atat. Acum am o facultate terminata, o slujba buna, dar si o fetita de 10 ani. Numai cu parerile celor din jur am avut de luptat singura. Am invatat si am muncit de zece ori mai mult decat colegele mele pentru a dovedi ca merit fiecare lucru obtinut in acesti ani”, marturiseste tanara de 27 de ani.
Mama la 15 ani: “Niciodata nu vor crede ca n-am fost vinovata”
S.F. (18 ani) a nascut la 15 ani, intr-o maternitate din Bucuresti. A ramas gravida in urma unui viol, dar nimeni nu a crezut-o cand le-a povestit. Luni de zile au facut-o in toate felurile si i-au spus ca trebuie sa abandoneze copilul in maternitate pentru ca altfel nu o mai primesc acasa.
“Cand mi s-a rupt apa, eram atat de speriata ca nu am spus nimanui. Am chemat salvarea, am dat alta adresa si am asteptat la coltul strazii sa vina ambulanta. Am nascut un baietel frumos, de 3,200 kg. Cat am stat in spital, au fost cele mai frumoase, dar si cele mai dureroase zile din viata mea. Mi se rupea sufletul. Il tineam in brate, il alaptam si stiam in acelasi timp ca va trebui sa renunt la el”, povesteste S.
Doctorii si asistentele s-au purtat urat cu ea, nu au vrut sa-i arate cum trebuie infasat copilul, nici cum trebuie s-o alapteze corect. “Imi spuneau ca daca mi-a trebuit barbat, acum sa suport consecintele. Bine, spuneau asta, dar cu alte cuvinte, urate”, marturiseste tanara de 18 ani.
“Nimeni din familie nu a vrut sa ma ajute, doctorii imi spuneau ca trebuie sa plec, sa eliberez patul, iar eu nu aveam unde sa merg cu baietelul dupa mine. In cele din urma m-am dus la asistenta sociala si i-am spus ca trebuie sa las copilul in spital un timp pana gasesc o solutie. Mi-a spus atunci ca toate suntem la fel, promitem ca ne intoarcem si le lasam pe ele cu copiii pe cap. M-a durut enorm si am plecat plangand”, spune ea.
Dupa trei luni, afland de drama ei, o matusa foarte indepartata i-a spus ca vrea sa adopte baietelul. S. a fost de acord, chiar daca stia ca nu-l va mai vedea niciodata. Fusese conditia pusa de matusa.
A semnat toate hartiile, s-a prezentat la tribunal de cate ori a fost citata si este convinsa ca a luat decizia corecta. “Mi s-a explicat ca altfel putea ramane si 2-3 ani in sistem, pana era declarat adoptabil si luat acasa de catre o familie. Nu e zi in care sa nu ma gandesc la el si sa nu ma rog sa fie sanatos si fericit. Acum fac liceul la seral si muncesc ca sa-mi fac un viitor. Daca va afla vreodata ca eu l-am nascut, vreau sa fie mandru de mine”, incheie S.