Au devenit parinti la 13, 14 sau 15 ani, ceea ce e cu siguranta traumatizant. Cei care au fost ajutati de parinti, au putut trece mai usor peste schimbarile intervenite in viata lor. Unii au reusit chiar sa-si termine studiile si sa aiba un loc de munca cu ajutorul caruia sa-si creasca frumos copilul.
Altii nu au putut nici macar sa termine scoala generala. Indiferent daca locuiesc in Romania sau in Marea Britanie, toti s-au confruntat insa cu “eticheta” pusa de cei din jur, toti au suferit enorm, iar sufletul le-a ramas ireversibil mutilat de atunci.
In plin scandal mediatic referitor la “parintii-copii”, am vorbit cu doua tinere bucurestence care au fost, la randul lor, “mame-adolescente”. A fost alegerea lor sa nu-si faca publice numele, astfel incat vom folosi doar initialele.
Mama la 17 ani: “Ma rugam sa-mi dispara copilul din burta”
D.M. (27 de ani) a ramas gravida la 16 ani, la prima petrecere la care o lasasera parintii.
De frica, a hotarat sa nu le spuna nimic parintilor. “Mama se interesa de menstruatia mea, pentru ca abia intrasem la pubertate, dar am mintit-o vreo cinci luni. Eram atat de speriata, ca nici nu dormeam noaptea. Stateam treaza si plangeam si ma rugam sa-mi dispara copilul din burta”, spune D.
In momentul in care au aflat adevarul, parintii ei au fost socati si, pe moment, nu au avut putere nici macar ca sa o certe. S-au inchis intr-o camera, au discutat si, dupa cateva zile, i-au comunicat decizia lor.
“Mi-au spus ca ma vor ajuta cat vor putea, toata viata, pentru ca sunt si voi ramane copilul lor. Numai ca din acel moment depinde numai de mine daca vreau sau nu sa fac ceva cu viata mea. Datorita lor, am pierdut doar un an de liceu. Atat. Acum am o facultate terminata, o slujba buna, dar si o fetita de 10 ani. Numai cu parerile celor din jur am avut de luptat singura. Am invatat si am muncit de zece ori mai mult decat colegele mele pentru a dovedi ca merit fiecare lucru obtinut in acesti ani”, marturiseste tanara de 27 de ani.
Mama la 15 ani: “Niciodata nu vor crede ca n-am fost vinovata”
S.F. (18 ani) a nascut la 15 ani, intr-o maternitate din Bucuresti. A ramas gravida in urma unui viol, dar nimeni nu a crezut-o cand le-a povestit. Luni de zile au facut-o in toate felurile si i-au spus ca trebuie sa abandoneze copilul in maternitate pentru ca altfel nu o mai primesc acasa.
“Cand mi s-a rupt apa, eram atat de speriata ca nu am spus nimanui. Am chemat salvarea, am dat alta adresa si am asteptat la coltul strazii sa vina ambulanta. Am nascut un baietel frumos, de 3,200 kg. Cat am stat in spital, au fost cele mai frumoase, dar si cele mai dureroase zile din viata mea. Mi se rupea sufletul. Il tineam in brate, il alaptam si stiam in acelasi timp ca va trebui sa renunt la el”, povesteste S.
Doctorii si asistentele s-au purtat urat cu ea, nu au vrut sa-i arate cum trebuie infasat copilul, nici cum trebuie s-o alapteze corect. “Imi spuneau ca daca mi-a trebuit barbat, acum sa suport consecintele. Bine, spuneau asta, dar cu alte cuvinte, urate”, marturiseste tanara de 18 ani.
“Nimeni din familie nu a vrut sa ma ajute, doctorii imi spuneau ca trebuie sa plec, sa eliberez patul, iar eu nu aveam unde sa merg cu baietelul dupa mine. In cele din urma m-am dus la asistenta sociala si i-am spus ca trebuie sa las copilul in spital un timp pana gasesc o solutie. Mi-a spus atunci ca toate suntem la fel, promitem ca ne intoarcem si le lasam pe ele cu copiii pe cap. M-a durut enorm si am plecat plangand”, spune ea.
Dupa trei luni, afland de drama ei, o matusa foarte indepartata i-a spus ca vrea sa adopte baietelul. S. a fost de acord, chiar daca stia ca nu-l va mai vedea niciodata. Fusese conditia pusa de matusa.
A semnat toate hartiile, s-a prezentat la tribunal de cate ori a fost citata si este convinsa ca a luat decizia corecta. “Mi s-a explicat ca altfel putea ramane si 2-3 ani in sistem, pana era declarat adoptabil si luat acasa de catre o familie. Nu e zi in care sa nu ma gandesc la el si sa nu ma rog sa fie sanatos si fericit. Acum fac liceul la seral si muncesc ca sa-mi fac un viitor. Daca va afla vreodata ca eu l-am nascut, vreau sa fie mandru de mine”, incheie S.
Comentarii (9)
Si eu la 16 ani am ramas insarcinata dar din pacate nu am fost instare sa il pastrez asa ca am facut avort desi eram casatorita si aveam posipilitatea de a o creste.Acum regret foarte mult cea ce am facut pentru ca de 6 luni vreau sa raman insarcinata si nu mai reusesc.
am doar 20 de ani si din fericire nu am nici o expeienta de genul asta insa nu pot ramane nemiscata emotional citind aceste relatari.Nu pot sa critic pe nimeni pt ca asa este firea umana .....este normal sa iubim, sa gresim dar cred ca trebuie sa ne asumam responsabilitatea pt actiunile noastre -bune sau rele- sa incercam sa acceptam fiecare lucru ca atare, sa indreptam si sa invatam din testele la care suntem supusi in fiecare zi ........la fiecare pas .........de frumoasa si in acelasi timp "crunta" viata.Ma bucur din toata inima pt cazurile in care parintii si-au sprijinit copiii deveniti la randul lor parinti......un act de iubire si devotament demn de a fi apreciat si laudat de toata lumea........BRAVO.........Toti copiii au dreptul la viata! Cine suntem noi ca sa le refuzam acest drept? suntem cumva Dumnezeu sau mai degraba "calai"?Cu ce drept judecam pe ceilalti? Oare nu vedem mai intai greselile noastre si le vedem doar pe ale celorlalti?am ajuns niste judecatori crunti, lipsiti de inima..............ma doare sufletul cand vad societatea de azi,sincer ma dezgusta.Prea multa publicitate ce promoveaza desfraul!!!!!!Ar trebui sa reflectam un moment cu totii la aceste lucruri! Ganditi-va pt un moment "daca mama m-ar fi avortat - eu nu as fi existat ; daca mama ar fi renuntat la mine - nu as fi persoana care sunt astazi si ex pot continua.................trist dar adevarat......astia suntem noi! Ar trebui sa privim viata cu respect si sa actionam in conformitate cu principiile noastre ca sa putem ridica fruntea cu demnitate cand mergem pe strada,sa incercam sa iertam si sa iubim fara frica........nimeni nu ar tb sa fie pus in situatia de a lua niste decizii asa de importante la o varsta asa de frageda dar oricum ar tb ajutati de ceilalti si nu judecati! Dreptul la viata nu poate fi refuzat nimanui.Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce pt ca doar El stie mai bine ce inseamna iubirea adevarata si iertarea........daca L-a trimis pe unicul sa Fiu sa se jertfeasca din iubire pt noi si pt mantuirea sufletelor noastre nu suntem oare noi datori sa acceptam orice ne este dat? un copilas este cel mai pretios dar de la El indiferent in ce imprejurari sau circumstante este conceput!
si eu mam casatorit la 16 si la 17 am nascut primul copil si 3 ani mai tirziu lam facut pe al doilea,nu mia parut rau nicio clipa si imi iubesc copii f mult.
parintii uita ca rolul lor este foarte complex in familie si in cresterea copiilor in general.uita ca defapt ei au o sarcina ingrata- indrumare si educatie-.ramin restanti si la-comunicare-in fuga dupa bani.aceste chestii duc ireversibil la greselile copiilorin relatiile oamenilor comunicarea este vitala. trebuie inteles ca indiferent de subiecte aceasta comunicare trebuie sa existe.spre exemplu copiii mei imi spun si notele proaste luate la scoala si daca au vazut o fata sau un baiat frumos,si nu tip ,nu ii cert doar ii incurajez spunindu-le ca ei pot oricum sa-si indrepte notele si sa-si corecteze greselile.discutind toate tipurile de subiecte ei capata incredere si pot sa gindeasca lucid .totodata invata si sa-si conduca viata astfel invit sa nu greseasca.mi-as dori ca parintii toti sa fie intelegatori si realisti pentru ca si noi parintii sintem maturi dar avem si noi greselile noastre,greseli ce se pot rasfringe asupra copiilor nostri pe care ii iubim dar uneori uitam sa le demonstram aceasta
cred ca aceasta lipsa de educatie sexuala este adînc inradacinata.Nici parintii parintilor nostrii nu au abordat aceasta tema, creand astfel o bariera intre parinti si copii. In concluzie: daca nici bunicii nostrii nu au vorbit cu copii lor(parintii nostrii) nici acestia nu au fost in stare sa discute cu noi,copii lor, ajungandu-se astfel la adevarate drame.De ce?Cine stie, din prostie, ignoranta sau pur si simplu din respect pt. propriile vieti, contand doar ............aparentele.
Sunt intru totul de acord cu rody..in proportie de 80% parintii sunt de vina, si nu vorbesc despre aceia pe care nu-i intereseaza de copiii lor ci de aceia care sunt foarte severi. Am auzit de numeroase cazuri cand odata lasat in lume copilul calca stramb din cauza naivitatii si apoi de frica nu zic nimic, trebuie sa fim un pic mai ingaduitori cu copilul nostru si sa-i vorbim deschis,...aa inca ceva...mi-ati putea raspunde de ce Romania este cunoscuta in lume pt orfelinatele pline de copii???
Este parerea mea proprie ca acesti parinti care nu se ocupa de educatia copiilor,nu stiu sa-i apropie cu duiosie si intelegere au aceste surprize.Vina o poarta parintii care nu le explica ce inseamna venirea unui copil in familie,un copil asteptat,dorit,ingrijit, crescut de ambii parinti si drama celeilalte situatii.Ma intilnesc des cu asemenea situatii datorita profesiei si sunt dezamagita de atitudinea si explicatiile puierile ale parintilor in situatie.Ma revolta acesti oameni maturi care nu-s asuma vina si responsabilitatea.
Si eu am devenit mama la 17 ani, parintii nostrii au aflat pe cand eram insarcinata in 5 luni, m-au convins sa avortez insa era prea tarziu. Dupa ce am nascut nu am putut sa il abandonez, cu toate ca relatia dintre mine si tatal copilului sa sfarsit in momentul in care toti au hotarat sa abandonez copilul la spital.Mama ma incurajat , am terminat liceul la seral, m-am angajat, am inceput si facultatea la ID pe care am si terminat-o,iar intre timp am cunoscut un om exceptional ca mi-a devenit sot.Nu regret nici o clipa ca nu am abandonat copilul la nastere.
Aceste drame se petrec sub ochii nostrii. Acesti copii traiesc povesti transformate in cosmar. Putem evita asta prin comunicare si sprijin, atat in familie cat si in mediul scolar.
Posteaza comentariu