Ce metode disciplinare functioneaza cu adevarat?

Stresul cotidian poate avea reverberatii considerabile asupra parintilor, care nu-si mai gasesc intotdeauna resursele si rabdarea necesare in relatiile cu micutii nazdravani.

Mai ales ca uneori acestia par sa-si fi propus sa-ti testeze limitele rabdarii. Cum ar trebui sa procedeze un parinte in aceasta situatie?

Unii nu se simt deloc in largul lor atunci cand trebuie sa impuna vreo masura disciplinara, indiferent care ar fi aceasta. Sau se intreaba daca intr-adevar va da roade. Sa vedem care sunt cele mai frecvente metode si ce impact au asupra copilului...

Pedeapsa fizica. Probabil ca nu exista parinte care sa nu fi fost tentat macar o data sa-i aplice o "corectie fizica" micutului.

Sa speram ca sunt cat mai putini care au aplicat-o. Intr-adevar, pe termen scurt va da rezultate, dar in perspectiva poate avea consecinte dintre cele mai grave.

Nu este vorba numai de faptul ca prichindelul va fi timorat, dar el va intelege ca nu este nici o problema daca uneori recurge la violenta pentru a-si impune autoritatea. Urmarile nu sunt greu de intuit...

A-l trimite pe copil in camera lui pentru a reflecta asupra greselii comise nu e o idee rea. Parintele isi calmeaza nervii si mai tarziu poate aborda problema mai rational, iar copilul intelege ca tipul sau de comportament nu este de acceptat.

In privinta duratei pauzei, se apreciaza ca aceasta ar trebui sa fie direct proportionala cu varsta copilului - de exemplu, daca are trei ani, va fi trimis in camera sa vreme de trei minute.

Si, pentru ca veni vorba - specialistii americani considera ca trei ani este varsta minima pentru aplicarea unei astfel de masuri. Daca este mai mic, nu e bine sa fie lasat singur.

Discutiile nu sunt deloc lipsite de importanta, pentru ca nu intotdeauna copiii gresesc intentionat, ci se poate intampla sa nu fi realizat. Explicand ce a fost in mintea sa, copilul isi va putea limpezi gandurile si sentimentele, iar lamuririle tale il vor ajuta sa inteleaga.

Cere-i sa vina cu solutii alternative si incearca, pe cat posibil, sa te abtii de la a mai trasa norme de conduita. Spre exemplu, atunci cand este vorba de o cearta intre frati (izbucnita cel mai frecvent din cauza jucariilor), le poti spune faptul ca nu vei mai tolera o astfel de atitudine si cere-le sa gaseasca variante pentru a nu se mai ajunge la conflicte.

Comunicarea unor limite este obligatorie (daca micutul tau stie sa citeasca, poti intocmi un fel de regulament).

Ideea este ca niciodata nu trebuie pedepsit - de fapt, nici macar certat - daca fapta sa nu se inscrie pe lista respectiva sau daca, dupa caz, nu i-ai vorbit despre chestiunea respectiva.

Vei avea surpriza ca micutul sa se uite la tine contrariat si sa spuna ca nu a stiut. Si, privind situatia strict din punctul lui de vedere, are dreptate. Este la varsta cand totul trebuie sa i se explice, cat mai clar cu putinta. Numai dupa ce esti convinsa ca a inteles ce se asteapta de la el poti sa-i ceri sa-ti dea ascultare.

"Repetitia este mama invataturii", iar problema la care ne referim se regaseste perfect in acest dicton. Abilitatile de comunicare nu se deprind cu usurinta, indiferent cata rabdare ai avea tu si de cata bunavointa ar da dovada micutul.

Timpul si perseverenta vor solutiona insa aceasta problema.