Dacă cineva se întreabă de ce suntem atât de împărţiţi în aceste zile, dacă cineva vrea să afle unde a început totul, care a fost momentul despărţiri, îi propun un fragment din romanul ”Mici forme de iubire”, în curs de apariţie, fragment relevant pentru aceste zile fierbinţi.
Mi-aminteam de mama care, în copilărie, îmi zicea mereu că noi avem o şansă faţă de ei, era vorba de generaţia lor.
“Eram atât de săracă încât mergeam la şcoală desculţă cu ghetele puse într-o traistă ca să nu le murdăresc de noroi”. Spunea lucrurile astea ca şi cum ar fi trebuit să mă simt vinovat pentru faptul că aveam ciorapi în picioare.
Avea acest prost obicei să mă facă să mă simt vinovat. Şi astăzi mă simt la fel. Sunt vinovat pentru anii de comunism pe care nu pot să-i explic unui străin.
Mi-e greaţă să-mi amintesc de lipsa mâncării, de cât se degradase viaţa în deceniul opt. Cel mai rău e faptul că am crezut în miracole. Când a fost împuşcat Ceauşescu, o ţară întreagă a răsuflat uşurată. Credea că a scăpat. Dar abia atunci, în acea seară de Crăciun, la puţin timp după execuţie, s-a născut diavolul care ne macină şi ne va măcina de aici încolo.
De ce am plecat în străinătate? Mi-e dor de oraşul în care am mărşăluit un an de zile, oraşul în care m-am despărţit de ai mei, oraşul în care m-am îndrăgostit pentru prima dată, oraşul…
Posteaza comentariu