Sportul românesc se pregăteşte de o perioadă neagră. Nu vom lua prea multe medalii la următoarea olimpiadă, iar fotbalul s-a prăbuşit într-o mediocritate plătită scump de televiziuni. Dar să nu fim prea pesimişti.
Acest paradox al lipsei de performanţă se petrece pe o înflorire a sportului popular. Numărul celor care participă la cursele de maraton, pe şosea sau montan, creşte de la an la an, numărul celor care participă la curse de ciclism sau la cele de triatlon de asemenea.
E o anumită fervoare printre cei din noua clasă de mijloc, oameni care în timpul săptămânii lucrează în spaţii închise se transformă la sfârşitul săptămânii în adevăraţi războinici (weekend warriors).În perioada comunistă, sportul era politică de stat. Performanţa se planifica, se lucra centralizat, iar cei din domeniu aveau obligaţia să obţină anumite rezultate stabilite de partidul unic. Pentru cei care sunt nostalgici sau care n-au prins acea perioadă, sportul, pentru cei care intrau în malaxorul partidului comunist, era o tortură.
Nu exista nicio bucurie în a face mişcare, totul era politizat şi militarizat.După 1989, o vreme s-a mers din inerţie, dar, acum, s-a isprăvit. Sportul de partid a murit. Aşa că pentru o vreme nu o să mai avem performanţă. Dar doar pentru o vreme. Emulaţia pe care o vedem astăzi pe multe terenuri, şosele, bazine va crea campioni în discipline în care România, multă vreme, nici n-a fost pe hartă. Simona Halep este un prim semn că lucrurile încep să se mişte. Şi să nu uităm că lângă ea mai sunt cel puţin cinci fete din ţară care încearcă s-o prindă din urmă.
Şi, pentru prima dată, toată munca şi toate meritele sunt ale campionilor, deşi vor fi mulţi care vor încerca să intre în poza de grup.
Posteaza comentariu