Fiica mea împlineşte zece ani. De opt ani merge, zi de zi, la grădiniţă şi şcoală. Îi place. Nu e o elevă strălucită, dar e una bună. Sunt mulţumit. Dar pentru a ajunge aici, în urmă cu opt ani am decis că trebuie să evite sistemul public de învăţământ. Şi asta nu pentru că nu mi-ar fi convenit să rămân cu câteva sute de euro în buzunar, lună de lună, mai ales că nu sunt genul de părinte care are un plan cu copilul lui. N-am niciun plan. Singurul meu obiectiv este să o ajut să se descurce singură.
Nu-mi doresc să înveţe zece limbi străine, nu-mi doresc să ia note maxime, nu-mi doresc să cânte la pian şi nici să studieze la cea mai tare universitate din lume. Îmi doresc să fie sănătoasă şi să meargă la şcoală din plăcere, să citească din pasiune, să facă sport sau dans pentru că aşa simte ea, iar şcoala să fie o experienţă de viaţă care s-o îmbogăţească, nu s-o mutileze.
Chiar dacă nu am aspiraţii exagerate vizavi de copilul meu, aceste lucruri simple sunt imposibil de găsit în învăţământul public românesc.
Şi e mare păcat! Aici nu e vorba de buget, de salarii, de şcoli, de calculatoare şi alte o mie de motive după care ne ascundem ca să explicăm eşecul învăţământului public, aici e vorba de prostie politică, de birocraţie şi de corupţie.De zeci de ani se discută despre simplificarea programelor şcolare, iar ele se tot complică pentru că niciun ministru ori prim-ministru nu are curajul să concedieze profesorii care nu performează sau pe cei care nu se adaptează. Concursurile şcolare, în loc să se rărească şi să capete prestigiu se înmulţesc cu ordinul zecilor încât s-a ajuns la o inflaţie de competiţii de matematică, română, de olimpiade şi teste.
Ponderea meditaţiilor în loc să scadă, creşte ca un adevărat cancer al învăţământului. De fapt, se poate spune că educaţia, în România, se face numai cu bani, cu mulţi bani pompaţi de părinţi într-un sistem paralel de învăţământ care nu are nicio legătură cu cel public.
Şcoala de stat a ajuns un fel de târg de copii care alimentează unii profesori cu clienţi pentru propriile afaceri - meditaţii, caiete speciale, concursuri şcolare, after-school-uri şi altele.Un caz real de la o şcoală foarte bună de stat din Capitală - un părinte a ajuns în situaţia să-i pună copilului două rânduri de meditatori la matematică pentru că pe primul l-a pus din obligaţie, era profesorul copilului de la şcoală şi dacă-l nu-l angaja îi dădea note proaste, iar pe al doilea, de nevoie, pentru că primul nu făcea nimic. Povestea nu e de acum zece ani, e din 2014 şi nu reprezintă un caz izolat.
Dacă vorbim despre cum se predă matematica la şcolile de stat, putem fi siguri că dacă elevul nu este înzestrat cu o inteligenţă cu mult peste medie, nu are nicio şansă să înveţe vreodată matematică în România chiar dacă-i place.
La noi nu există să-ţi placă o materie, să te pasioneze ceva, dar să nu excelezi la ea din prima. Dacă nu eşti un geniu seducător al disciplinei respective nu te bagă nimeni în seamă. Nu te ajută nimeni să te perfecţionezi, trebuie să fii perfect din prima dacă nu, partida e pierdută.Aşa că mulţi profesori nu au nicio treabă cu elevii. Mulţi dintre ei vin la ore, predau şi dau teme, multe teme, astfel încât să-şi justifice preocuparea pentru materia respectivă. Şi astfel se ajunge în situaţia în care o clasă se împarte în două - cei cărora nu le pasă şi nu învaţă nimic şi cei cărora le pasă, dar nu le place, făcându-şi temele doar de gura părinţilor şi a meditatorilor.
La mijloc nu e nimic - între nepăsarea părinţilor vizavi de educaţie şi obsesia părinţilor pentru rezultate bune la învăţătură e o prăpastie.
Iar reuşita e chiar acolo, la mijloc, unde ar trebui să se găsească elevii relaxaţi, capabili să înţeleagă şi să înveţe să iubească o disciplină sau alta. Nu poţi învăţa ceva dacă eşti stresat, cocoşat de teme şi presat de note.Cei mai mulţi dintre copii ajung să urască şcoala. Iar în momentul în care sunt plini de ură, între ei şi educaţie se naşte un hău pe care nimic nu-l mai poate umple, nici măcar regretele târzii.
Posteaza comentariu