Părinţii vor tot ce-i mai bun pentru copiii lor, dar de ce nu funcţionează această reţetă întotdeauna? De ce, de exemplu, un copil care face fotbal de la cinci ani, al cărui tată doreşete cu orice chip ca el să joace la Real Madrid sau Barcelona, la un moment dat clachează?
De ce un elev care face meditaţii la matematică din clasa întâi, iar părinţii îl văd ca pe un geniu al cifrelor, va renunţa la matematică?
Andre Agassi, marele campion al tenisului mondial, mărturiseşte în biografia sa intitulată ”Open” că a urât cu disperare acest sport din cauza tatălui său care l-a chinuit şi l-a obligat să facă antrenamente extenuante din cea mai fragedă copilărie.
Agassi a reuşit, el e un caz fericit, dar, cu toate acestea, a văzut tenisul ca pe o povară. El a fost doar o excepţie de la regula conform căreia avem mai puţină influenţă asupra copiilor noştri decât credem noi şi mai multă decât cred ei.Ce vreau să spun e faptul că ne influenţăm copiii, dar, de cele mai multe ori, nu în mod direct şi decisiv cum ne-am propus. Adică îl dăm la înot şi îl presăm să-l ajungă pe Michael Phelps, iar el ajunge un bun jucător de polo sau ”doar” un fericit instructor de scufundări. Îl presăm să facă mii de ore de matematică pentru a lucra la Microsoft sau la Google, iar el decide să se facă broker de asigurări.
Aceastea sunt exemple fericite, matematicianul poate da în patima căutării formulei perfecte la jocul de ruletă sau înotătorul alege să fie gigolo.Lăsând gluma la o parte, din perspectiva copiilor, o preocupare continuă a părinţilor faţă de educaţia lor poate să le inducă ideea că viaţa le e controlată, să dezvolte o reacţie de respingere şi să trăiască cu greşita senzaţie că părinţii sunt stăpâni pe destinul lor.
Atitudinea excesiv de grijulie sau excesiv de autoritară, direcţionarea brutală a copilului spre un domeniu sau altul poate provoca drame atât pentru copii cât şi pentru părinţi.
De fapt ce înseamnă conflictul între generaţii decât inadecvarea copiilor la viziunea părinţilor? Reciproca e adevărată. Şi copiii au aşteptări de la părinţii lor.Iar cea mai mare fractură între mesajul transmis de părinte şi percepţia copilului e atunci când, de exemplu, tatăl se uită la fotbal tolănit în fotoliu şi îi cere celui mic să se antreneze cinci ore pe zi.
Părinţii au o influenţă puternică asupra urmaşilor lor. E una nevăzută, e comportamentul de adulţi care crează modele, crează rutine şi atitudini. Influenţăm copiii, dar nu prin vorbele noastre care pot fi extraordinare, dar tot vorbe rămân, ci prin faptele noastre.
Obsesia nu e un bun instrument în ce priveşte educaţia.
Exemplul personal, pasiunea şi relaxarea sunt instrumente mult mai eficiente. Nu-i poţi cere unui adolescent să nu fumeze atâta timp cât părinţii au acelaşi obicei. Chiar dacă nu-l au e foarte greu ca mediul familial să fie mai ”cool” decât cel al prietenilor. Dar această realitate trebuie privită ca o provocare pentru părinţi.
Posteaza comentariu