Prima mea întâlnire cu Whitney Houston a avut loc, undeva prin 1985. Aveam 17 ani, iar ea avea douăzeci. Mă privea dintr-o fotografie puţin mai mare decât un timbru din ultimele pagini ale revistei ”Femeia”.
Sub imagine era o explicaţie care spunea că este o tânără cântăreaţă talenatată din America. Nu eram un cititor al respectivei reviste. Trăgeam dintr-o ţigară Carpaţi fără filtru în bucătărie şi dădusem pestea ea lăsată pe masă de mama mea. Mă chiombeam la fotografie, bineînţeles că aveam privirea mult mai ageră decât acum, şi mi se părea de o frumuseţe orbitoare. Chiar mi-am pus întrebarea cu voce tare: ”Cum poate fi o femeie atât de frumoasă?”Am privit câteva minute bune fotografia.
Nici prin cap nu-mi trecea că în cinci ani comunismul se va prăbuşi. Aveam senzaţia că Whitney Houston era o apariţie magică de pe o altă planetă. Cam asta era distanţa dintre cele două lumi. Iar ceea ce m-a şocat în acea imagine a fost şi faptul că purta o pereche de blugi care erau rupţi în genunchi.Exotismul ei, frumuseţea veneau în contradicţie cu perechea de pantaloni sfâşiată. Nu ştiu cum a trecut imaginea respectivă de cenzură.
Fotografia nu avea niciun articol asociat. Nu aflam nimic despre Whitney Houston, decât numele şi că era din America. Nu aveam computer, internet sau Google. Nu aveam decât o ţigară Carpaţi care mi se stinsese, pentru a nu ştiu câta oară, între degete. M-am uitat la fotografie, i-am memorat numele şi am fumat mai departe.Apoi, încet, încet, lumea a început să se schimbe. Ştim cu toţii ce a urmat, iar când m-am trezit într-o dimineaţă, după 27 de ani, am dat drumul la televizor şi am aflat că tocmai a plecat pentru totdeauna.
Mi-am amintit de apariţia ei exotică într-o lume cenuşie şi i-am mulţumit în gând că a adus rază de lumină într-o bucătărie aflată dincolo de Cortina de Fier.