Se spune că în adolescenţă ne îndrăgostim uşor, dar, dacă mă întrebaţi pe mine, prima dragoste nu e dragoste, e mai mult o călătorie.
O fată cu părul negru te ia de mână şi te trece printr-o poartă. Habar n-ai ce e dincolo. E ca şi cum ai muri şi ai ajunge în Rai. Sentimentele se amestecă într-o încărcătură explozivă, iar timpul dispare.Bărbaţii nu vorbesc despre prima dragoste, dar o poartă mereu în suflet cu toate că, în cele mai multe cazuri, se termină prost. În acea călătorie descoperi femeia, descoperi neliniştile ei, tăcerile, descoperi o lume care funcţionează după legi nesigure care se schimbă de la o clipă la alta precum lumina aruncată de un soare ce dansează printre nori.
Înainte de prima dragoste, vii dintr-o lume în care trebuie să învingi ca să te impui, în care trebuie să-ţi ascunzi durerea ca să te afirmi printre adolescenţi cinici, apoi descoperi că toate faptele de vitejie n-au nicio valoare în faţa unui buchet de flori.
Prima dragoste n-o voi uita niciodată pentru că m-a învăţat că într-o relaţie nu e suficient ceea ce eşti, ci, mult mai important, e ceea ce faci.
Atunci am învăţat că pot supravieţui unei despărţiri şi am mai învăţat că prima dragoste nu e şi marea dragoste.Au trecut două decenii şi jumătate de la prima mea dragoste şi încă îmi amintesc un zâmbet, o atingere, o călătorie. Poate, delirez!