Acum, când oamenii pleacă spre mare, când au răbdare să stea în coloana de maşini ore întregi pentru a ridica un cort pe nisip, la marginea apei, îmi amintesc de Vama Veche, foarte veche din adolescenţa mea.
Trecusem în clasa a XI-a, luasem treapta a doua cu note bune şi mă simţeam stăpânul lumii. Primul lucru pe care l-am făcut după ce s-au afişat rezultatele a fost să mă duc la mama şi s-o rog să mă lase la Vama Veche cu colegii, cu cortul. Acest ultim cuvânt suna foarte ciudat şi extrem de nesigur pentru mama.
Când nu era de acord cu o cerere de-a mea spunea: ”Nu ştiu. Nu prea sunt de acord. Dacă te lasă taică-tu, n-am nimic împotrivă!” Când auzeam fraza, ştiam că şansele mele de a obţine finanţare pentru proiect scădeau vertiginos. Tata spunea nu din principiu. Dacă mama spusese iniţial da, tot ea reuşea să transforme rapid în da şi nu-ul tatei, dacă, prin absurd, spunea tata da, iar mama nu, rămânea nu prin influenţa mamei. Nu ştiu de ce s-a plîns toată viaţa că are un soţ încăpăţânat? Aşa că, întotdeauna, tot efortul meu era s-o conving pe mama.De data aceea n-am reuşit.
Cortul pentru ea reprezenta ceva extrem de fragil în care nu mă ”puteam odihni”. În plus, dacă plecam singur nu mâncam cum trebuie, fumam prea mult şi mă ”antrenam la băutură cu colegii”. Ceea ce era chiar o viziune optimistă. În vara aceea nu am ajuns la Vama Veche cu cortul, ci abia peste trei ani, după ce am terminat liceul. La douăzeci de ani am făcut acelaşi lucru pe care l-aş fi făcut şi la 17, dar şi ceva în plus. În acel secol, Vama Veche reprezenta un tărâm al libertăţii absolute, poate singurul. Nu ştiu ce mai reprezintă acum, dar atunci era tot ce puteai cere şi tot ce puteai obţine de la o vacanţă.Sper ca pentru cei care au acum vârsta mea de atunci, Vama Veche să nu mai însemne acelaşi lucru, dar, mai sper, ca ea să-şi fi păstrat romantismul.
Posteaza comentariu