Concertul Depeche Mode a fost un succes. Pentru a doua oară, Dave Gahan (foto) seduce Bucureştiul. Dar nu despre acest lucru vreau să scriu, ci despre Depeche Mode-ul din amintirile mele când nu erau decât o copertă dintr-o revistă Bravo care trecuse prin Cortina de Fier şi ajunsese de la un chioşc din Germania Federală în valiza de lemn a unui militar în termen din România.
În mintea mea, Depeche mai înseamnă o serie de acorduri ciudate cum nu mai auzisem, un clip pe o casetă video tocită de atâta rulat şi o fată încălţată cu pantofi negri, pătrăţoşi, de care m-am îndrăgostit.
Mi-ar face plăcere ca Dave Gahan să ştie că melodiile lui au fost ca un fel de proiectile care au minat comunismul şi paranoia lui Ceauşescu de la sfârşitul anilor optzeci.
Nu am fost niciodată un fan al unui stil de muzică şi nici un împătimit susţinător al unei formaţii, dar îmi place muzica, iar Depeche Mode, cumva, mi-a arătat mie şi celor din generaţia mea, chiar la sfârşitul adolescenţei, drumul spre libertate.
Mulţi au uitat.
Am văzut miercuri, pe stadion, tineri care nu mai au nicio legătură cu comunismul, care cântau şi dansau şi m-am bucurat alături de ei pentru că memoria lor nu e afectată de o suferinţă colectivă fără sfârşit, de cenuşiul unei lumi fără speranţă şi de discursul dement al marelui conducător. Astăzi, dramele şi bucuriile sunt personale. Dar eu vin dintr-o altă lume şi nu pot să nu asociez Depeche Mode cu prăbuşirea comunismului. Sunt multe melodii şi multe formaţii din lumea occidentală care ne-au ajutat să supravieţuim, dar apariţia pe străzile Bucureştiului, prin 1988, a tinerilor cu bocanci negri din lac, cu ochelari negri, părul lins, probabil dat cu zahăr şi geci de piele închisă la culoare, a fost anunţul că totul se sfârşise. Muzica Depeche nu m-a făcut niciodată să mă entuziasmez, să mă emoţionez sau să mă întristez. Pur şi simplu m-a făcut să simt greutatea lumii, densitatea ei şi lipsa de speranţă amestecată cu o poftă halucinantă de viaţă.Depeche Mode a vorbit întotdeauna într-un mod ciudat despre libertate, iar depechiştii au cucerit Bucureştiul abia la începutul anilor '90, după executarea lui Ceauşescu. Înainte erau arestaşi, acum erau priviţi cu suspiciune, dar, măcar, erau liberi să-şi dea părul cu zahăr şi să se îmbrace în negru.
Nu am fost la primul concert al formaţiei, cel din 2006. Cumva mi-a fost teamă. Acum m-am dus pentru că am simţit nevoia să mă regăsesc şi să mă confrunt cu propriile amintiri. Am fredonat melodiile vechi, am dansat şi m-am simţit liber ca în fiecare zi din ultimul sfert de veac. Şi pentru asta le sunt şi lor recunoscător.
Posteaza comentariu